Porto-Franco

In salon cu Robert

Daniela Gumann

Rubrica: Tineri prozatori  /  Nr. 276/2019

Împreună cu soţul meu aveam o mica firmă de contabilitate, de pe urma căreia câştigam onorabil, ceea ce mă ajuta să nu mă simt întreţinută de soţul meu şi asta era o mulţumire pentru mine.
Iată că acum, când tocmai împlinisem 49 de ani, sunt nevoită să accept că, de fapt, tot ce am clădit până acum, cu speranţe şi eforturi, se năruia ca un vis. Mă uitam la Robert cum vorbea şi nu auzeam nimic, căzusem într-un fel de amorţeală. Eram în salonul casei superb decorat de mine pentru Crăciun, cu un brad superb şi nimic nu mai reuşea sămi atragă privirea sau atenţia. Eram total în altă lume. Stăteam pe canapeaua mea preferată, tapisată cu stofă de mătase, care acum parcă a lăsat sub mine o imensă prăpastie care mă tot înghiţea. Nu ştiu ce spunea Robert. îl vedeam ca prin vis, ca pe ceva ce nu părea real, era atât de departe, încât aveam impresia că nu poate fi atins. Nu ştiu cât timp a durat această stare, dar, deodată, Robert mă prinde de mână şi-mi spune:
- Eu am să plec şi nu mă întorc acasă în seara asta. Te rog frumos să accepţi situaţia aşa cum este. Suntem maturi şi trebuie să ne adaptăm la situaţiile pe care ni le oferă viaţa.
Nu am răspuns. Simţeam că mi s-a blocat gura. El a plecat. Mă uitam la el cum se îmbracă şi parcă revedeam scene ca într-un film din viaţa mea anterioară, cum îl conduceam mereu până la uşă, îl piguleam cu atenţie să arate perfect aranjat, îl pupam şi-i spuneam mereu să mă sune ca să ştiu că e totul bine. Devenise un om strain pentru mine. Odată cu cele spuse de el, s-a produs o imensă prăpastie între noi doi. Niciodată nu m-a frământat gândul că omul cu şi pentru care am zis „Da" în faţa lui Dumnezeu m-ar putea înşela. Sunt un copil care a trecut printr- un divorţ. Mi-l amintesc şi acum, deşi au trecut 40 de ani. A fost ciudat. O parte din mine şi l-a dorit şi cealaltă parte nu voia să fie nevoită să aleagă între mama şi tata. Dar am ales! Si a fost mai bine. Când ne-am căsătorit, i-am cerut soţului meu să-mi promită că, indiferent ce s-ar întâmpla între noi, dacă ar fi să nu mai fim o familie, copilul nostru să nu sufere. Să încercăm să rămânem prieteni, să fim adulţi cu tot ceea ce presupune maturitatea, de dragul copilului. Până la urmă, un divorţ nu-i nici un sfârşit de lume, nici un precedent şi nici o trauma ireversibilă, dacă adulţii ştiu să-l gestioneze în beneficiul lor. Pe de altă parte, un divorţ ar trebui să fie ultima soluţie posibilă. Cred că toate căsniciile trec prin momente dificile. Depinde de noi cum ştim să be rezolvăm şi să readucem armonia în cuplu. Acum s-arupt acest film, care reprezintă viaţa mea. De mic copil m-am rugat ca această viaţă să fie bună şi frumoasă şi nu am aşteptat doar minuni de la Domnul, ci am muncii personal să-mi clădesc viaţa, zi cu zi, pas cu pas. Când a deschis uşa casei, m-a atins un aer foarte rece la picioare, care m-a făcut să mă trezesc, parcă, din starea de vis. Am văzut, pentru scurt timp, o lumină puternică de afară, produsă de zăpada ce sclipea în razele soarelui şi imediat s-a pierdut lumina cu zgomotul produs de închiderea uşii. Acest zgomot m-a trezit din starea mea şi m-a făcut să realizez că am rămas singură. Da, de Crăciun, am rămas singură, devastată sufleteşte, moral şi spiritual de cei cărora le-am oferit fără nicio rezervă toată dragostea mea. Primul lucru care mi-a venit în minte, după ce am realizat că uşa casei ce a traso Robert după el s-a închis, lăsându-mă singură, a fost gândul la mama, care murise în urmă cu 14 ani. Acum aveam nevoie de mama cu sfaturile ei minunate, dar exact în acel timp, parcă dinăuntrul meu, vine o voce care-mi împrăştie o căldură în tot corpul şi care-mi spune:
- „Nu te teme. Tu vei reuşi să te descurci. Am toată încrederea în tine. Eu voi fi mereu lângă tine, iar tu ai să mă simţi. Hai, capul sus şi arată că poţi".
Am tras aer adânc în piept, l-am scos încet pe tot afară şi tot aşa încă de două ori, pentru că simţeam că mă apasă ceva greoi pe suflet. Am mers şi mi-am mai făcut o cafea, mi-am pus şi o felie de cozonac pe farfurie şi m-am aşezat la masă, ca să mă gândesc în linişte cu ce trebuie să încep. Stând la masă, admiram casa în splendoarea ei de sărbătoare. îmi aminteam cât de mult mi-am dorit în copilăria mea să am o casă cu scară interioară şi de Crăciun să pot împodobi scara cu ghirlandă de brad cu luminiţe şi iată că acum exact aşa aveam. Viaţa părea bine conturată în faţa mea.
Mă uitam de jur împrejurul meu la fiecare lucru din casă şi îmi aminteam povestea lui. Este interesant să priveşti înapoi, la viaţa ce s-a scurs, la toate întâmplările şi scenele petrecute, la atâtea şi atâtea momente. Dar dintre toate acestea ce are mai multă importanţă? Ce se află dincolo de selecţia făcută de memorie? Ce determină alegerea lucrurilor pe care ni le amintim? Este ca şi cum te-ai duce în pod şi ai deschide un cufăr mare, plin cu vechituri şi, răscolind în el, ai spune: „Uite şi asta" sau „ ce mult mi-a plăcut asta"...
Aveam o casă rezonabilă, foarte aproape de drum,iar în spate aveam o mică grădină în care îmi plăcea să am fel de fel de flori. Casa avea trei dormitoare, două camere de zi si o bucătărie remarcabil de drăguţă. Cum mă uitam prin fereastra salonului cu perdele noi, din organza mov, făcute de mine, uimită de dansul fulgilor ce sau stârnit, parcă dorind să-mi aline suferinţa, lăsându-mă cucerită de magia iernii care îmi dădea linişte, zăresc deodată o cioară, care m-a făcut să revin la situaţia mea şi m-am gândit că parcă a fost trimisă să mă trezească din vis şi să mă reconecteze la realitate. Era, de fapt, pe camp, dar câmpul ajungea până la drumul de lângă casă.
în sufrageria noastră mică pusesem nişte perdele mai scumpe, pentru că găsisem un material care ne plăcea mult, lalele pe fond alb. Camera cea mai mare din casă era a Angelei şi se afla la ultimul etaj, avea perdele simple, aşa cum şi-a dorit ea. în camera noastră de culcare, pusesem perdele cu flori de clopoţei, ceea ce s-a dovedit a fi o alegere bună, căci, camera fiind la sud, aveam toată ziua soare. Când stăteam în pat pe la mijlocul dimineţii şi vedeam lumina filtrându-se prin perdele, acestea erau drăguţe.
Aveam o casă cochetă, decorată de mine personal cu bun gust, decorată cu multe picturi în ulei, era încântătoare. îmi iubeam casa şi familia şi nu am precupeţit niciodată niciun efort de a face totul cum scrie la carte pentru ele.
Am început să cobor oarecum cu picioarele pe pământ, să iau contact cu realitatea crudă în faţa căreia de curând fusesem pusă. Mă uitam în jur, la toate şi primul impuls a fost la graniţă cu nebunia. O furie de invidie normală feminină mă măcina la gândul că o altă femeie va intra în tot ce eu am muncit să adun şi să construiesc. Da, eu am muncit la tot ce era acum această familie. Douăzeci de ani de căsnicie risipiţi. Mă gândeam tot mai nervoasă la faptul că Robert, până să ia această decizie, poate fusese implicat în această relaţie de câţiva ani. Poate că nu este singura lui escapadă, timp în care eu munceam pentru această casă, pentru firma care astăzi devenise un nume cunoscut în Iaşi, iar în tot acest timp el mă minţea şi îşi bătea joc de loialitatea mea.

* Fragment din romanul „Crăciunul care mi-a schimbat viaţa; aflat sub tipar.



Voteaza:
Total: 0 (0 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR