Porto-Franco

Trei întâmplări de pomină cu poetul Sterian Vicol

Ştefan Mitroi

Rubrica: Invitatul revistei  /  Nr. 276/2019

Cele mai răsunătoare întâmplări din istoria recentă a oraşului Galaţi sunt legate de numele poetului Sterian Vicol.

-I-
În urmă cu mai bine de o jumătate de secol, elev de liceu fiind, Sterian Vicol obişnuia să vină seara pe faleză şi să scrie pe valurile Dunării poezii. Poezii de dragoste, pentru o fată dintr-o altă ţară, care-i apărea noaptea în vis, însă el, tulburat de frumuseţea ei, uita mereu s-o întrebe cum se numeşte ţara din care este.
După ce se trezea, dacă se poate spune aşa ceva, pentru că nu se trezea cu adevărat niciodată, Sterian Vicol îşi dădea seama, nici el nu ştia cum, că e vorba de o ţară foarte îndepărtată.
S-a pomenit scriind în gând poezii pentru fata din vis, pe care ar fi vrut să le transcrie pe hârtie şi să i le trimită, dacă ar fi ştiut unde, dar cum nu ştia nici numele fetei, nici numele ţării, a găsit mai potrivit să le transcrie pe luciul Dunării, care avea să le ducă în mare, iar marea în ocean, urmând ca, de aici, să ajungă singure unde trebuie. Aşa credea Sterian Vicol pe atunci, că poeziile de dragoste nimeresc singure drumul, numai să fie pornite din inimă, aşa cum erau poeziile lui.
Într-adevăr, versurile aşternute, seară de seară, cu migală pe valuri ajungeau în mai puţin de o zi în mare, iar după câteva săptămâni, în ocean, fără să- şi piardă din frumuseţe şi prospeţime. Doar că în largul oceanului, ele erau luate pe sus de vânturile ce băteau fără milă şi duse până aproape de cer, unde erau desertate în nori. Unii dintre norii în care nimereau poeziile de dragoste ale Sterian Vicol ajungeau, purtate de alte vânturi, deasupra locului unde îşi ducea viaţa tânărul poet.
Aşa se explica de ce cădeau uneori peste Galaţi ploi care le îndrăgosteau pe toate fetele din oraş de un singur băiat. Se înţelege că băiatul acela era Sterian Vicol. Numai că el o iubea pe necunoscuta din vis.
Gălăţencele tinere îl căutau, noapte de noapte, pe poet prin oraş, în vreme ce el o căuta prin somn pe frumoasa din ţara aceea îndepărtată.
Toate acestea ar fi trecut neobservate, dacă n-ar fi crescut dintr-odată numărul elevelor de liceu ajunse peste noapte cu burta la gură. Şi toate erau
fecioare! Fapt confirmat de medicii de specialitate.
Rămăseseră gravide cu ploaia! Căci toţi copiii aduşi de ele pe lume semănau izbitor cu Stelian Vicol. Dar, spre mirarea generală a populaţiei din oraş, nu l-a dat niciuna pe tânărul poet în judecată, pentru a-i cere pensie alimentară. Rar, ba chiar rarisim, un astfel de noroc!

-II-
Au trecut anii şi, ajuns om la casa lui, Sterian Vicol a devenit tatăl legitim al unei fete, care a crescut, a tot crescut, ajungând într-o bună zi la vârsta măritişului.
A peţit-o un căpitan de vapor. Ţi-o dau, i-a spus poetul, dar cu condiţia să vii s-o iei cu vaporul de acasă.
Viitorul ginere asta a şi făcut. Dar nu de unul singur, ci cu ajutorul imaginaţiei de poet a viitorului socru. Altfel nu s-ar fi putut. Fiindcă Sterian Vicol nu locuia aproape de faleză, ci într-un bloc cu zece etaje din celălalt capăt al oraşului.
Căpitanul n-a ţinut cont de lipsa apei de sub burta vaporului, luând-o printre blocuri, prin parcuri şi chiar prin curţile oamenilor, până s-a proptit cu botul vaporului de balconul apartamentului în care stătea aleasa inimii lui.
Dar nu pe ea a strigat-o el mai întâi. Ieşit pe punte, căpitanul şi-a făcut palmele pâlnie şi-a ţipat din toţi rărunchii: Tată socruleee! Hai niţel pân-aci, c-avem ceva de vorbit!
Cum era un bloc cu foarte multe fete de măritat, au iesit vreo sută de bărbaţi în balcoane. Între ei si Sterian Vicol, care s-a grăbit să le spună celorlalţi: Pe mine mă caută, aşa că voi vedeţi-vă de treabă! Ceea ce, înţelegători, oamenii au şi făcut.
Poetul, în schimb, a păşit dincolo de marginea balconului, direct pe puntea vaporului, şi-a început să stea de vorbă cu căpitanul.
Au vorbit toată ziva. Apoi toată noaptea, După care toată ziua următoare. Când s-a terminat romul din butoiaşul aşezat între ei, s-a terminat şi discuţia lor.
Dacă tot era vaporul acolo, Sterian Vicol a propus ca nunta fetei sale cu vaporeanul să aibă loc chiar pe puntea vaporului, şi atunci, nu mai târziu!
Era taman într-o duminică şi a venit la petrecere cam toată suflarea oraşului.
Din banii strânşi la nuntă, care nu au fost deloc puţini, mirii au plătit jumătate lăutarilor, iar cu jumătatea cealaltă au achitat amenda primită de căpitan din partea poliţiei rutiere, pe motiv c-a intrat cu vaporul fără aprobare pe uscat.
Dar Sterian Vicol n-a lăsat lucrurile asa. A dat poliţia în judecată şi-a câştigat. Şi pe bună dreptate! Ce competenţe avea poliţia rutieră în materie de vapoare? Niciuna!

-III-
Căpitanul de vas prinsese drag de socrul său şi-l vizita în fiecare vară. Cu un butoias de rom la subţioară. Dar nu mai venea cu vaporul, de teamă să nu-i fie confiscat, fiindcă se cam înăspriseră legile.
Sterian Vicol devenise un poet celebru şi-ar fi meritat din partea ginerelui său mai mult decât atât. Ştia şi căpitanul de vapor lucrul acesta. Aşa că vara trecut s-a gândit să-l răsplătească pe tatăl soţiei sale pe măsura poeziei pe care o scria. Tot poezie de dragoste, dar altfel decât cea din tinereţe. Se poate spune, de dragoste pentru întreaga lume, în care intrau, pe lângă elevele de liceu, şi femeile măritate.
Ce însemna un biet vapor pentru un poet de valoarea lui Sterian Vicol?
Trebuia să găsească altceva. Şi-a găsit.
Ca să-şi facă curaj, căpitanul a dat iute câteva păhăruţe pe gât, după care a legat oceanul cu o frânghie şi-a început să-l tragă după el. Aşa ceva depăşea orice închipuire. Până şi pe cea a faimosului poet gălăţean.
Dar cum să încapă ditamai oceanul pe străduţa lui Sterian Vicol?!
A fost nevoie de toate străzile orasului şi tot n-a încăput tot.
Om ospitalier, Sterian Vicol i-a poftit pe cei doi musafiri în casă. Cu marinarul era simplu. Dar cum avea să se descurce cu oceanul? A adunat toate cratiţele de prin bucătărie şi toate sticlele goale, noroc că avea de unde, şi le-a umplut. Exista o parte de ocean cu o concentraţie ridicată de alcool, pe care a turnat-o în pahare. O lună întreagă s-a chinuit poetul nostru să facă faţă. I-au sărit, ce-i drept, şi ceilalţi poeţi din oraş în ajutor, care, aşa cum le stă scriitorilor în fire, nu puteau să-lase singur tocmai într-o astfel de situaţie. Se pare că, la plecare, unii dintre ei au avut grijă să-şi umple buzunarele. Câţiva, ca să înhaţe cât mai mult, şi-au umplut şi paginile cărţilor, spunându-i gazdei, ce cam începuse să bage de seamă, că nu este ce crede el, ci apă de... ploaie.
Ploua, într-adevăr. Dar normal, nu cu poezii de dragoste, ca pe vremuri.
La plecare, ginerele şi-a luat oceanul înapoi. Cât mai rămăsese din el.
Dar cine să mai fie atent la astfel de flecustete? Jacques- Yves Cousteau murise de mult. Aşa că năbădăiosul căpitan de vapor n-a avut de pătimit. Şi nici socru-so!

Voteaza:
Total: 0 (0 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR