Inspiraţia este la ea acasă când avem de-a face cu o asociere fericită de termini, cu un vers, o strofă, un poem fericit şi, foarte rar, cu o carte fericită, cum e cazul cu Jocul Secund a lui Ion Barbu şi, poate, cele 11 Elegii a lui Nichita Stănescu. Şi pentru c-am amintit de Nichita Stănescu nu se poate, în acest context, să nu remarcăm faptul că el avea în vedere cele două feluri fundamentale de-a face poezie (prozodică şi liberă) atunci când spune „Roata se învaţă, cu aripa te naşti:', pentru una e nevoie de 99% transpiraţie, iar pentru alta de 99% inspiraţie, motiv pentru care, oricine poate să constate, poeta Mihaela Gudană îşi regăseşte pe deplin măsura în varianta modernă a poeziei. Mă opresc la poezia liberă „Somnul melcilor" (luată aproape la întâmplare): „Aş vrea să ştii/ Cum dorm melcii.// Am văzut pe crusta pământului/ Urma unuia aşteptând leneşă,/ Chiar la intrarea în casă.// Fără să-şi ştargă piciorul/ A deschis întune-ricul pentru sine/ De parcă avea să uite/ Toată des-trămarea zilei.// Perna somnului său/ Adăpostea urechea surdă/ Din strigătul luminii:' Şi ca ea mai amintesc „Noapte luminată cu mine", „Târziu'; „Inimă de fluture row", „Puntea", „Poetului'; „Ziduri - cuvinte lungi". O poezie prozodică ce m-a convins este „A brumă". Dar în „Femeia val", deşi nu mă lasă indiferent cuvinte precum „Femeia lui era un val de alge", „Făptura ei ducea către nisipuri/ Şi-n mâna lui model de vis curgea.", „cu briza-n glas" sau „femeia lui cu sufletul de ape", totuşi în strofa a treia versul al doilea este supus unei construcţii pleonastice („Culoarea de albastru din minuni"), tocmai din raţiuni metrice, natural ar fi arătat „Albastrul din minuni" - ăsta este doar un exemplu. Poezia cu vers liber este un argument pentru libertatea omului care o scrie. Tot Nichita Stănescu spune: „Poezia prozodică este făcută pentru a putea fi ţinută minte, iar cea modernă pentru a putea fi înţeleasă". Aici stă explicaţia pentru care poezia clasică mi-a dat dintotdeauna bătaie de cap pentru a o înţelege. Pro-zodia obturează uneori fluidul liric/ firul melodic, alteori te obligă la compromisuri lingvistice, cum s- a văzut, şi chiar semantice.
În primul rând titlul: LUMINA NEATINSĂ. Ce vrea să spună această sintagmă, că pentru dragostea adevărată (tradusă aici prin „lumină") se poate lua de martor dorul? Poate, deoarece în strofa a treia, a poeziei cu acelaşi titiu, după ce a venit toamna peste văraticele versuri „Câmpia mea din ochi era mănoasă" şi „Arcuşul pe vioară se încinge" nu întârzie să apară nici iarna, ce vine ca un dor, ca o lumină neatinsă, sugerând dragostea dintâi, care, prin dor, niciodată nu moare: „Incă te-aştept cu lumânarea ninsă/ De cântecul rămas în urma ta.../ E dorul, e lumina neatinsă/ Sporind cu-argint cărările de nea". Totul s-ar putea restrânge la taina îndrăgostirii în virtutea căreia putem vedea îngerul din celălalt, la taina înţelegerii textului poetic.
Aceleaşi toamne şi aceleaşi ierni se regăsesc aproape obsesiv în poeziile Orb şi Poem hibernal. Dacă toamnele induc tristeţi (,,...toamnele plângeau/ Cu vântu-n plete şi cu umeri goi"), iernile aduc în schimb împăcarea, potolirea văraticelor patimi („De iarna noastră/ Nu ai cum scăpa..."). Transfigurate anotimpurile trimit la vârstele biologice şi/sau spirituale ale poetei şi ale iubitului ei.
Dacă e să luăm drept crez poezia din flnalul cărţii, Poetului, ar trebui pornit de la nevoia, exprimată de autoare, aceea „de-a zice altfel despre ce s-a zis". În-tâlnim aici (în strofa a treia) cuvinte ambiţioase pre- cum „cerneală de iubire'; „necuvântul" care „cântă- n scris" sau cel pe care tocmai l-am citat (în fraza anterioară). Aşadar materialul din care se face poezia este sentimentul, iar cuvântul este doar vehicul. Însă, după ce am fost dăruiţi cu Nichita Stănescu, nu se mai poate vorbi numai de „cuvânt” fie el şi figurat, fiindcă poetul acesta a descoperit „necuvintele" care, după propria-i afirmaţie, „sunt de deasupra metaforei", cuvinte fundamentale pentru destinul fiinţei nemuritoare, care este omul. Se pare că aceasta este explicaţia pentru care poeta Mihaela Gudană foloseşte în strofa a treia termenul „necuvântul”. Poate că în felul acesta speră să ajungă la „a zice altfel despre ce s-a zis" (identificarea unui stil propriu, inconfundabil). Ei bine, „a zice altfel" stă în intenţia autoarei de a atemporaliza, a salva cele dragi de la neantizare. Că versul din finalul poeziei la spiritualizare face recurs, la întoarcerea în Cu- vântul care a fost la început: „Să recreezi iar totul prin cuvânt!" (se simte construcţia pleonastică) - aceasta este dealtfel şi funcţia dintâi a poeziei.
Ca la marginea unui izvor am să mă opresc acum lângă minunata poezie Noapte luminată cu mine, pentru a fi de faţă la naşterea metaforei: „Nimic din noi nu vorbeşte/ Şi luna e grea/ Sub îngheţul de semne.// În ceru tău/ Revărsat peste mine/ Se strânge valul neaprins între noi.// E încă frig pe lună.// Şi dinspre tine vine o toamnă/ Cu ploi desenate de timp.// De s-ar întoarce toată/ Cu ferestrele ploii deschise!/ Porţi lăstărişul de vorbe/ În noaptea luminată cu mine...// În zori am să mă pierd/ Adunându-mă". Arareori am întâlnit poezii atât de realizate prin simplitatea, naturaleţea şi misterul spunerii, ca din altă lume, cum se întâmplă aici (şi în poeziile semnalate mai sus). Să concurezi tu luna prin viul interes pe care-l naşti, noaptea, în celălalt este o performanţă greu de atins. Aici toate devin grele de tăcere: luna, „cerul tău revărsat peste mine" cu valul care „se strânge neaprins între noi" şi cu toamna ce „dinspre tine vine". Iată cum prin dragoste timpul însuşi înregistrează modificări semni-ficative, personajele iubirii generalizându-se, înveşnicindu-se. LUMINA NEATINSĂ a poetei Gudană Mihaela în Noapte luminată cu mine îşi află împlinirea.