Vămile văzduhului
Mergând spre răsărit,
pe calea cerului
ai ostenit.

Necunoscute ţi‐au fost vorbele deșarte
și minciunile
iar patima lăcomiei
nu te‐a atins
nici măcar cu gândul.

Palmele tale n‐au lenevit niciodată
și n‐ai furat
nici mărul de pe jos.

Arginţii nu s‐au prins de tine
și parcă nici zgârcit n‐ai fost.

N‐ai vrut să înșeli pe nimeni
și fără de mândrie
te‐ai lepădat de gelozie
chiar și atunci când mânia
ar fi vrut să te supună.

N‐ai luat nicicând
numele Domnului în deșert
și Milostiv
e al doilea tău nume.

Străine,
de ce stai totuși răstignit?

Nu vorbe
Dormi.
Dumnezeu te‐a dus de mână
către două uși
dar n‐ai vrut să intri pe niciuna
te‐ai așezat în genunchi
să te vindeci de moarte.

Lumina ar fi vrut să te trezească
dar așa aplecată cum stăteai
nu ţi‐ai amintit
nici de noi.

Abia într‐un târziu
Dumnezeu a început
să numere seminţele
dăruite de tine.

Fotografie
E dimineaţă,
se aud cocoșii cântând
în grădini,
miroase a lemn verde
pe lângă garduri,
au trecut anii
iar eu de tine
abia îmi amintesc.

Veche și tânără
Te duci la câmp
cu sapa în spinare,
e încă întuneric.

Calci apăsat
în praful de pe uliţa
aia mare, din sat,
și un nor te învăluie
peste batic și hainele de zi.

Închizi ochii, îi deschizi
îţi sclipește de pe jos
într‐o urmă veche de căruţă
o bucată de metal.

O iei în mână, o pipăi
ai dat peste cheia Paradisului
și nu știi ce să faci cu ea
te gândești, cântărești
și în inocenţa ta
o lași tot acolo, în ţărână.

Pleci grăbită,
câmpul pe tine te așteaptă.

Aback
Se aud tunete
sub streașină casei,
întoarce‐te, suflete,
nu sta afară!