Nimeni n-a stiut vreodată de ce Ion Asaftei a fost dat afară din învăţământ. Fiu de ţăran, Ion a învăţat pe rupte atât la şcoală cât şi pe camp unde îl timetea taică-su, Gheorghe, cu vacile la păscut. Deşi om gospodar, cu oarecare stare, Gheorghe era chitros şi nu voia să dea vacile la cireada satului şi să plătească degeaba (spunea el) nişte văcari puturoşi. Îl avea pe Ion şi era destul.
Oricine trecea pe la imaşul Prosia, îl vedea atât de afundat în lectură încât habar n-avea că vacile intrau în lanurile de porumb verde, fapt pentru care, de multe ori, încasa câte o chelfăneală de la bunul său părinte. Cu toate acestea, când a ajuns la capătul celor opt clase obligatorii, Gheorghe l-a întrebat aşa, parcă Intr-o doară, fără a lăsa loc să se înţeleagă că l-ar preocupa prea mult, ce avea de gând să facă în continuare.
„Învăţător," a răspuns Ion privindu-l drept în ochi cu un fel de îndrăzneală de care şi el s-a mirat, mult mai târziu, adică după ce din Gheorghe nu mai rămăseseră decât oale şi ulcele. Contrar oricăror aşteptări, Gheorghe şi-a strâns odrasla la piept şoptindu-i, ca şi cum s-ar fi temut să nu-l audă lumea despre care nu avea o părere prea bună, că orice şi- ar pune în gând să nu pregete întrucât el, Gheorghe Asaftei din Tămăoani se va face luntre şi punte, de va fi nevoie, ca să-l ţină la toate şcolile pe care şi-ar pune în gând să le urmeze. „Tot neamul meu din care mă trag," zicea el, „a stat la coada vacii şi la coarnele plugului. A venit vremea ca tu să schimbi rânduiala asta nenorocită. Doamne ajută!"
Pentru Ion a fost ca o revelatie întrucât nu-şi văzuse niciodată părintele Intr-o asemenea postură patetică. Dar soarta a avut alte planuri. Chiar pe când Ion era în primul an de şcoală normală, Gheorghe, ţăranul puternic şi gospodar a murit aşa cum se moare. Atunci, ca şi mai târziu când s-au judecat procesele fostului învăţător Ion Asaftei, în calitate de inculpat pentru omor şi viol, aide gură-cască şi pierde-vară, stârmocind pe la cârciuma lui Codreanu şi-au dat cu părerea mai întâi asupra morţii lui Gheorghe ca să poată „desluşi", spuneau ei, grozăvia faptelor lui Ion. Că au îndrugat verzi şi uscate despre lucruri pe care nu le cunoşteau n-ar fi fost cine ştie ce, însă acele bazaconii au ajuns la urechile unora de la oraş, ziarişti şi reporteri de pe la diferite publicaţii şi posturi de televiziune, sosiţi ca muştele în zilele alea când s-a dus vestea despre faptele ori- bile săvârşite de Ion. Şi se înţelege că Ion şi Tămăoanii au ţinut capul de afiş al ştirilor o bucată bună de vreme.
În special unul mai puţin turmentat decât ceilalţi şi mai guraliv, era în atenţia jurnaliştilor şi ca urmare, înghesuit într-un colţ al cârciumii ca să le spună tot ce ştia. Şi el îi asigura că era singurul care cunoştea cel mai bine familia Asaftei. „Tatăl ăstuia, al lui Ion,"spunea palavragiul, „Gheorghe, a fost un om sucit, niciodată nu ştiai ce vrea şi la ce să te aştepţi de la el. La Revoluţie au vrut să-l pună primar că, ziceau unii, cică a fost disident. Numai că şi alţii ar fi vrut la primăriei şi se înţelege că au stăruit să arate public ce fel de disident a fost. Normal că lui Gheorghe, sucit cum era, odată i-a sărit ţandăra, le-a tras o înjurătură şi a plecat acasă." „Dar cu disidenţa, ce a fost cu disidenţa?" se interesau ziariştii. „Un fleac. Eu n-am fost de faţă, dar ştiu foarte bine din auzite. În primăvara lui 891-ar fi contrazis pe preşedintele CUASC-ului, pe activistul Zamfir. Ăla cică trebuie să obţinem musai 5000 kg porumb boabe la hectar. Iar Gheorghe Asaftei, când nimeni nu se aştepta, cu atât mai puţin Zamfir, activistul, a facut observaţia că nu avem infrastructura necesară. Auzi la el, nu avem infrastructură! Fireşte că l-au chemat la judeţeană unde i-or fi zis ce i-or fi zis, că n-a spus la nimeni ce l-au întrebat ăia şi ce răspunsuri a dat el. Când şi-a făcut apariţia la Poarta Ţărnii, cam tras la faţă şi dezorientat, nimeni n-a fost curios să-l întrebe ce şi cum..." „Doar atât?" „Atât. Altceva ce?" „Si cum a murit?" „Cum moare tot omul." „Suferea de vreo boală, i-a făcut cineva felul?" „Habar n-am. Dar vă pot spune că înainte de a muri cu vreo lună şi ceva l-am întrebat, măi Gheorghe, de ce n-ai vrut tu să fii primar? Şi ştiţi ce mi-a răspuns? Că are alte lucruri mai bune de făcut, cum ar fi să-l ţină pe fiu-su la şcoală. Hai, mă, fac şi eu de colo, ce mare şcoală, e la normală nu la vreo universitate de prin America sau Franţa. S-a supărat şi de atunci nu mi-a mai vorbit."
Despre toate acestea şi altele pe deasupra, presa, „câinele de pază al democraţiei , a scris multe şi mărunte cum nici flecarul de la cârciuma lui Codreanu n-ar fi fost capabil să-şi imagineze.
bil ca dintr-un aşa elev exemplar ca Ion, să iasă până la urmă o pramatie. Rămânând orfan, Ion nu s-a descurajat. Dacă odinioară era nevoit să lectureze pe izlazuri, acum avea la îndemână biblioteci, săli de lectură şi timp berechet. De cum a absolvit şcoala de învătători s-a şi înfiintat la şcoala din satul natal. „Ce-o mai vrea şi ăsta, feciorul lui Gherghe Asaftei? Parcă n-am şti noi din ce neam se trage?" se întrebau unii, desigur fără rost pentru că Ion s-a pus pe treabă serios, iar la şcoală, unde era singurul învăţător, lucrurile au început să meargă strună.
Dar cum orice are un început are neapărat un sfârşit, aşa s-au petrecut lucrurile şi în cazul carierei didactice a lui Ion. Altfel spus, Intr-o zi satul a aflat că Ion nu mai era învăţător. Adică, o fi rămas el cu meseria de învăţător, însă de la şcoala din Tămăoani a fost dat afară. Şi, ca o întruchipare a tătâne-său, n- a suflat o vorbă nimănui care a fost motivul, cauza acelei concedieri. Pentru „comentatori" această atitudine ermetică a consăteanului lor a constituit o mană cerească. Păi, dacă împricinatul nu şi-a spus părerea, însemna că au dezlegare pentru orice fel de presupuneri şi ipoteze. Cele mai multe aveau în vedere antipatia primarului, un vechi „adversar politic" al lui Gheorghe, însă Ion, de cum i-a ajuns la urechi, a demontat-o scurt: tată-său n-a făcut politică, aşadar n-a avut adversari politici. Alţii erau de părere că Ion ar fi băgat mâna în fondurile şcolii. „Care fonduri neamule?" se buricau alţii mai ştiutori. „Habar n-aveţi că Ion, aşa sărac, cumpăra unele şi altele pentru şcoală cu bani din leafa lui." În fine, au fost şi alte opinii, dar de vreme ce nu s-au confirmat, au fost pe rand abandonate, fapt observat abia când a avut loc celălalt eveniment legat de persoana lui Ion Asaftei.
Vestea a lovit ca fulgerul. Şomerul Ion Asaftei a violat şi apoi a ucis o fetiţă de paişpe ani. Lumea, despre care tată-său nu avusese o părere prea bună, s-a revoltat: criminalul trebuia pedepsit exemplar. Glonţul sau ştreangul păreau variante prea blânde. Să fie jupuit de viu, ars pe rug, tras în ţeapă şi câte şi mai câte. La cârciuma Codreanului deverul crescuse peste orice aşteptări. Alde gură-cască şi pierdevară erau căutaţi cu asiduitate de o întreagă pleiadă: psihologi, psihiatri, sociologi, astrologi, antropologi şi, se înţelege, nelipsiţii jurnalişti. În linii mari chestia era cam asa: acest Ion Asaftei n-a inspirat încredere niciodată. Cititul cărţilor pe imaş la coada vacilor, şcoala normală şi aprecierile profesorilor n-au fost decât o perdea de fum pentru a-i masca adevăratul caracter, sau lipsa de caracter. El nu era ca toţi băieţii din sat: n-a furat cireşe, n-a bătut ţurca şi când s-a împlinit vremea, n-a umblat după fete. Aici era toată hiba. Problema a fost dezbătută la nesfârsit. Unul dintre specialişti a şi scris o carte despre frustrările intelectuale avându-l pe Ion ca material didactic.
Însă cel mai important aspect a fost că o femeie în etate, aşadar în afara oricărei bănuieli, a jurat cu mâna pe Biblie că în ajunul crimei l-a văzut pe Ion de mână cu victima, fiica celui mai bun prieten al lui. De aici şi până la verdictul de condamnare n-a mai fost decât un pas. „Inculpat," i se adresau preşedinţii completurilor de judecată de la fond, apel şi recurs, „ce aveţi de spus în ultimul cuvânt?" „Domnule preşedinte," răspundea Ion invariabil şi impersonal şi, de aceea neconvingător, „sunt nevinovat. În ziva critică, după cum am auzit aici că se numeşte ziva săvârşirii abominabilei crime, am fost la oraş, la o prietenă care se pregătea să plece în Canada. A fost o întâlnire de rămas bun. Până la plecarea definitivă, poliţia a reuşit să obţină o declaraţie de la ea. Declaraţia este la dosar şi confirmă nevinovăţia mea:'
„Femeia era metresa lui," intervenea procurorul, „iar declaraţia este lapidară, neconcludentă, vă rog să o înlăturaţi." La toate astea s-a adăugat şi faptul că Ion fusese dat afară din învăţământ şi că a avut o relaţie suspectă cu victima. Tatăl ei, îndurerat, cu lacrimi în ochi se blestema că n-a înţeles la timp intenţiile criminalului când venea la el acasă să o ajute pe fiică-sa la lecţii.
Pentru procurori, judecători, tatăl victimei şi pentru mulţime totul era clar, mai puţin un lucru, pe care numai criminalul l-ar fi putut lămuri dacă şi-ar fi mărturisit crima şi dacă s-ar fi căit: de ce i-a tăiat sărmanei fete degetul inelar de la mâna stângă şi ce a făcut cu el? Însă această chestiune era colaterală, un aspect secundar fără a influenţa ansamblul faptei în materialitatea ei. Numai autorul cărţii despre frustră rileintelectuale a retinut detaliul şi l-a dezvoltat folosind argumente ştiinţifice.
Când, Intr-o seară, s-a anunţat la televizor că Ion Asaftei a fost condamnat definitiv la 25 de ani închisoare, mulţimea a fost dezamăgită. „Numai atât? Pentru viaţa unei copile de doar paişte ani? Şi pentru că s-a folosit de minciuna că ar mai fi învătător?"
Doisprezece ani poate fi o perioadă de timp suficientă pentru a se vindeca unele răni, ori pentru a se uita unele întâmplări pline de oroare. Atât a stat Ion Asaftei la puşcărie pentru o crimă nesăvârşită de el. După ce l-au întemniţat, alte fete de paişpe ani au fost omorâte şi li s-a tâiat degetul inelar de la mâna stângă. Alţi poliţişti şi alţi procurori au pornit în căutarea unui fir care să-i conducă la un liman izbăvitor. Până la urmă l-au dibuit pe asasin, găsindu-i în debara o colecţie de degete inelare de la mâini stângi, în borcane cu formol. Printre ele şi degetul fetei pentru a cărei ucidere Ion Asaftei putrezea Intr-o celulă de maxima siguranţă.
Alte procese şi alte dovezi. Ion, cu aceiaşi atitudine impersonală şi neconvingătoare pleda nevinovat. Un demers inutil, întrucât procedura era una formală, pentru a se restabili situaţia de dinaintea condamnării. Pentru mulţime, specialişti şi ziarişti s-a ivit un alt prilej de manifestări admirabile. „O eroare judiciară care va pune sub semnul întrebării întregul sistem...", titrau ziarele pe primele pagini şi debutau invariabil emisiunile de ştiri. „Criminalul în serie care l-a scos pe Ion Asaftei din puşcărie," „A trebuit să fie ucise alte fete pentru a se dovedi nevinovăţia învăţătorului;' „Doisprezece ani din viaţa unui om," „Adevărul iese totdeauna la suprafaţă," „Cine răspunde pentru irosirea tinereţii unui om nevinovat", erau doar o parte dintre titlurile publicaţiilor momentului, iar autorul cărţii despre frustră rile intelectuale a pregătit în grabă o a doua ediţie, revizuită.
În privinţa lui Ion, s-a consemnat că a mers direct la prietenul său ca să-i prezinte condoleanţe tardive, datorită unor împrejurări independente de voinţa sa. Deşi nu s-au privit drept în ochi, s-au îmbrăţişat în tăcere şi au ţinut un moment de reculegere în memoria celei căreia i s-a luat ce avea mai scump: viaţa. A doua zi, Ion a fost găsit mort în patul lui din casa moştenită de la tatăl său, Gheorghe.
***