O întreagă poveste se dovedeşte a fi şi cea cu întâiul muls al vacii după înţărcatul viţelului. Doniţa în care urmează să se strângă laptele o aduce stăpâna animalului la mine. O curăţă şi pe dinăuntru şi pe dinafară şi o clăteşte de mai multe ori până-i scoate orice miros. După asta o umple cu apă şi o aşează pe marginea unuia dintre uluce. Pe gura vasului de lemn pune o rămurică de salcie cu mâţi orii abia mijiţi, împletită sub forma unei coroniţe. Când dă să ridice doniţa şi să plece spre casă, numai ce o aud că rosteşte încrezătoare: „Aşa să sporească laptele din ugerul Joianei mele, cum curge apa din cişmea."
A doua zi de Sfântu Gheorghe, înainte să plece la biserică, femeia trece din nou pe la mine cu căldările să ia apă proaspătă. Chiar atunci se nimereşte s-o ajungă din urmă o vecină de-a ei, care ştia pesemne câte ceva, şi o întreabă curioasă: „Ei, cum a fost?." „Păi, cum să fie! Întocmai cum ne-am aşteptat!" - răspunde ea şi continuă. „Ieri, când am intrat cu doniţa în curte, îi spun lui Tudoraşcu al meu, bărbate în seara asta să te culci în iesle, că umblă Grozoaica, deochitoarea, să adune grăsimea laptelui de la vaci. Dacă apucă s-o mulgă şi pe-a noastră şi să zică: „Vaca asta să rămână cu zerul şi cu părul, iar a mea cu untul", s-a terminat cu Joiana, numai la a ei îi va creşte ugerul până-n pământ şi va da lapte gârlă. S-a dus Tudoraşcu şi s-a culcat în grajd, iar dimineaţa, până să mă scol eu şi copiii, a venit în casă şi mi-a spus: „ Ţi-a fost gura aurită! Geadâica aia s-a arătat după miezul nopţii în pielea goală, cu părul negru despletit şi cu o ulcică în mână. Am sărit din somn şi am prins-o chiar când se pregătea să mulgă vaca. I-am luat ulcica, uite-o - şi bărbată-miu mi-a întins vasul să-l văd -, am gonit-o şi am asmuţit câinele pe ea. N-o să se mai încumete să dea pe aici, câte zile o avea" - şi-a încheiat el vorba, căscând de-i trosneau fălcile, mai mult adormit decât treaz...
Dar stai vecină, nu pleca, să-ţi zic una proaspătă, şi mai şi, care Is sigură că încă n-o ştii. Nu mai mult decât alaltăieri, lui Fănică, al lui Florin Tărăoi, căruţaşul, i s-a arătat un Sfânt! Aşa se jură, că semăna leit cu cei din icoanele de pe catapeteasma bisericii şi nimeni nu poate să-l scoată din credinţa asta. Care dintre ei însă, nu ştie să spună. Să vezi cum s-au petrecut lucrurile. Băiatul are o meteahnă de nelecuit. Îi place să umble de unul singur pe câmpuri. Pe unde nu-ţi vine să crezi c-o să-l întâlneşti, pe acolo dai peste el. De astă dată, când s-a întâmplat minunea, se găsea prin pustietăţile de la dereaua almalâienilor. Se dusese să culeagă viorele albe şi urzici şi să taie crăci de porumbari pentru a astupa cu ele găurile din gardul armanului de pe coastă. Îşi terminase treaba şi o pornise în jos pe drumul ghiolului. În dreptul plantaţiei de salcâmi de la Gagea, la poalele dealului, cum poate ştii, din drumul mare se des-prinde unul mai subţire, care o ţine prin Trâncoviţă spre sat. Fănică ajunsese la bifurcaţie, cu traista plină de flori şi urzici petrecută pe după gât, târând după el, cu funia la umăr, ramurile ghimpoase, legate ca o boroană. Iar când s-a oprit la răspântie, să se odihnească niţel şi şi-a ridicat fruntea din pământ, s-a trezit la câţiva paşi în faţa lui cu un necunoscut nici tânăr, nici bătrân, de o seninătate şi o simplitate înmărmuritoare. Îmbrăcat în vesminte de până albă şi încălţat în picioarele goale cu sandale, purta peste umăr o desagă din aceeaşi ţesătură, iar în mâini ţinea un toiag. Străinul era în capul gol, cu părul scurt şi înspicat, iar chipu-i răspândea o strălucire curată şi o blândeţe fără seamăn. Când a trecut pe lângă băiat, nu a făcut nimic altceva decât s-a uitat insistent, tăcut la el, i-a zâmbit cu înţeles şi şi-a văzut liniştit mai departe de mers, parcă abia atingând pământul cu tălpile. Iar Fănică mărturiseşte că, în frântura aia de secundă, privirea lui limpede, caldă, liniştitoare i-a pătruns până-n străfundul sufletului. Şi, că o bucurie neîntrecută, pe care n-o mai încercase până atunci, i-a năpădit pe dată întreaga făptură. Uşurat ca prin minune de osteneală, simţind că aproape pluteşte, înainte s-o cotească la răscruce către sat, băiatul a îndrăznit să arunce, mai mult pe furiş, o ultimă uitătură înapoi după călătorul neobişnuit, care-l impresionase într-atâta. Pe drumul cel mare ce se îndrepta spre Almalău însă, nu era nicio ţipenie. Omul dispăruse, aşa cum îşi făcuse apariţia. Pe de lături câmpul, şi el, era la fel de gol. Ţinând pasul întins şi cărând cu îndârjire traista cu flori şi urzici şi maldărul de crengi spinoase, Fănică se pierduse cu firea şi nu-şi mai putea reveni în ni-ciun fel din sperietură. Acasă le-a descris în amănunt la părinţi, fraţi şi surori întâlnirea de pe drumul ghiolului, punându-i, şi pe ei, serios pe gânduri. Povestea, ajunsă la urechile lui popa Adam Simion, l-a obligat pe slujitorul bisericii să afirme cu îndreptătire, că, într-adevăr,străinul nu fusese un om obişnuit, ci un Sfânt pogorât din cer, adeverind astfel bănuiala băiatului...
Nu mică îmi este strângerea de inimă, când vin prin spuzeala roşietică a asfinţitului cu bărcile de aur, să ia apă de băut de la mine în vase din acelaşi metal orbitor, nişte făpturi înalte şi neadevărat de frumoase - bărbaţi şi femei -, de pe insula rătăcitoare Licina. Nimeni n-a pus piciorul pe ea vreodată. Nimănui nu i s-a înfăţişat de-adevăratelea, ci numai în închipuire. Dar ostrovenii nu încetează să creadă că ea nu există şi fac, în ceeace o priveşte, căzuţi pe gânduri, diferite presupuneri, una mai ceva decât alta.
Că a apărut, fără să se ştie când şi cum, şi umblă de colo-colo pe braţele şi printre insulele de dinaintea şi împrejurimile satului. Că n-are seamăn pe lume şi nu cunoaşte iarna. Singurul anotimp ce o ţine sub vraja lui este o nesfârşită primăvară. Portocali, lămâi şi smochini cresc pe ea în devălmăşie. Iar în loc de sălcii, plopi, cătină, ulmi şi frasini, o împânzesc leandri, chiparoşi, migdali şi magnolii, mereu verzi, mereu în floare. Stoluri de lebede şi cocori, de prigorii n-o părăsesc niciodată. În desişurile sale îşi are sălaşul Balaurul cu cap de miel, de o nemăsurată bunătate şi înţelepciune, care-ţi îndeplineşte orice dorinţă. Cucul de aur, statornicit şi el aici, te scoate la liman cu glasul lui nepereche, de câte ori te rătăceşti prin negurile de peste fluviu. Zâna Florilor, o fată subţire, înaltă, cu trupul şi braţele mlădii, înveşmântată în petale multicolore, stăpâna deplină a poienelor Licinei, te răvăşeşte cu câtă gingăşie şi mireasmă revarsă în jur. Cântecul ei seducător răzbate până la urechile celor ce se află cu treburi prin bălţi, deşteptându-le în piept o poftă de a trăi fără saţiu. Herghelii de cai albi cu câte un corn de sidef în frunte îi cutreieră întinderile. Urmărindu-le, te răzbeşte un dor aprig ca un vifor să te arunci în spinarea unuia dintre noatenii ăia sălbatici şi să te pierzi pe el în nemărginire. Despre reniile insulei rătăcitoare, ostrovenii cred că au nisipul de aur. Locuitorii ei, după ce-l topesc, din preţiosul metal fac bărci şi tot felul de unelte care be trebuie în gospodărie şi în casă. Consătenii mei au încredinţarea că în crângurile insulei cresc ierburi şi rădăcini ce îţi prelungesc viaţa de ajungi nemuritor. Ele sunt adunate şi fierte, iar licorile scoase păstrate în ulcioare de aur în mare secret. Odată, nu la mult după construirea mea, asupra Ostrovului s-a abătut holera. Oamenii căpătaseră culoarea şofranului şi de abia se ţineau pe picioare. Vedeam neputincioasă, cum o suferinţă cumplită şi o spaimă distrugătoare puseseră stăpânire pe trupurile şi pe sufletele lor. Multora, moartea be era pecetluită. Misterioşii din insulă, venind Intr-o seară, au luat aminte la ce se petrecea în sat. În seara următoare s-au reîntors, cărând în mâini căldări de aur pline cu leacurile lor neobişnuite. Le-au dat ostrovenilor să bea din ele, iar în numai câteva zile s-au vindecat cu toţii, de ziceai că nu fuseseră atinşi nicicând de boala îngrozitoare.
Cu toate astea, Licina are un surprinzător ne-ajuns. Pe ea nu se găsesc izvoare cu apă de băut. În-trebaţi, de ce nu se duc, jos de sat, pe malul Dunării la Cişmeluţă, sau în susul lui, la izvoarele de la Piatră, ori la alte cişmele şi fântâni din apropiere, oamenii ei enigmatici răspund neschimbat, că apa de la nici unele, nu se aseamănă cu cea atât ce limpede, de bună şi de rece ca a mea. Nicio altă apă, nu e mai potrivită pentru a-şi prepara licorile dătătoare de viaţă. Aşa o fi, că prea o spun cu foc! Cum vin, la fel şi pleacă prin tremurul tulbure al asfinţitului spre malul Dunării, ducând vasele de aur pline în mâini, iar de-acolo nimeni nu ştie încotro o apucă...