Poem
Cu trup ca lujerul verii
Cu ochi strălucind
Și buze umede
Cu glas de cristal

Mă întreabă nepotul
Ce‐i moartea
Moartea‐i plodirea fructului în floare
E firul de iarbă ce oriunde răsare

Moartea e bobul ce în deșert încolţește
Moartea e sânul ce ne hrănește
Moartea‐i copacul dintâi ce lumea umbrește
Este destinul superb ce ne unește

Moartea‐i al vieţii dulce izvor
Moartea e tainicul ei însoţitor

Moartea‐i corabia ce valul despică
Moartea doboară, moartea ridică

Moartea însoţește omul în deplină lumină
Moartea coboară cu el în adâncuri de mină

Moartea îl afundă în tandru mister
Moartea îl suie în adâncuri de cer

Magnicid
De unde vine tristeţea
În ce văgăuni fără nume
Îţi alăptează odraslele
Și‐apoi le sloboade în lume

Copiii tristeţii sunt veșnic flămânzi
Atacă și ziua, și noaptea
Cu pas de felină nu‐i simţi
De ei te mai scapă doar moartea

Au colţi ca spinii de trandafiri
Nu știi când te mușcă subţire
În haită fiind scăpare nu ai
Slăbit mai ales de iubire

De unde vine tristeţea
În ce văgăună de fiară
Își alăptează odraslele
De‐aș ști aș zidi‐o acolo

Cu nouă ziduri de rouă
Să nu i se afle nici oasele
De unde vine tristeţea cea nouă

Poem uitat
Când toamna se mișcă subtil înspre iarnă
Cu roţi parfumate de iarbă uscată
Eternul mister ce ne străbate
Poartă numele tău dulce, Moarte

Când plină de taină‐i cărarea
Ce vine din sura uitare
Iar degetele‐s numai dulceaţă
Ca un zănatic chem numele tău, Viaţă

Când cerul se mută cu totul în noi,
Prea mult înlăuntru, prea mult înafară,
Și toate, frenetic, își caută Firea,
Și moartea, și viaţa contemplă, uimite, Iubirea

Vis de vară
Din sfârcurile zilei curge foc
Și‐amiaza mă trimite iar la mare
Secunde caste și ore stau în loc
Încărunţite de atâta soare

În larg, spumoase valuri duc subtil
Corăbii către visuri eșuate
Merinde am. Ulciorul este plin
Să înec aș vrea durerile toate

Când din văzduh, curând vor izvorî
Ai cerului străjeri. Iluzii despuiate
Nu vor mai fi cărări spre neuitatul ieri
Ci doar o cale aurită. Către moarte