Meşterul de Lut, Dămian, umbră în dublul troiţei, abia stăpânind voalul de lumină vie a felinarului. Vorbea cu Maica Domnului de una, de alta, el, alesul lui Dumnezeu să-şi topească viaţa în marginea cup-torului nestins, printre luturi şi mereu alte închipuiri. Din când în când maica îi îngăduia să-şi încălzească plămânii cu aburul otrăvit de tutun, cinchit ca-n tranşee, dincolo de privirea Milostivei. Şi abia la desfacerea celui de al doilea pachet s-a poticnit alături motocicleta Maiorului: urcă.
Drum de ocol, că podeţul de pe Năvalnicul căzuse în putred.
Alergare patinată, clisoasă, în roşul pământului acela. Apoi respiraţii gogite cu abur de rachiu şi iarăşi roşu, ceva mai blând, potolit de dogoarea cuptorului de olar. Într-o latură rafturi de orgă întoarsă, luturi, argile, culori între roşu şi neculoarea de vânăt. În mijloc, masa de pomenire a tuturor generaţiilor, scaunul cu spătar din nuiele, rogoz şi iarbă albastră.
Încă mai scrii poezii, Meştere.
Încă. Îmi poartă mâna Cel de Sus, prin îngerul cuvenit mie şi din rotund de ol mă duc în ulcior şi ulciorul e trup de fată mare şi parcă mi-ar zice să adaug argilei şi miere şi gălbenuş de ouă de balaur clocite la stele. M-aştept să iasă din încremenit, să se mişte, să vorbească. Gata. Astea sunt ale mele, ale voastre sunt în tindă: lutul, verdele, aromele muntelui.
Maiorul şi respiraţia fierbinte din ceafă: Manolo. Ataşul bortos, strâns sub trei rînduri de cergă, să nu-şi risipească măruntaiele. Din faţă şi din laturi ploaia mocănească trecea în alice, în lame subţiri, tăieturi perverse în obraji şi frunte şi în plexiglasul ochelarilor. Alergau prin cer, Intr-o geografie imposibil de măsurat de noi aceştia, muritorii. Începu o rugăciune dar aceasta îşi întoarse căptuşeala înţelesului spre amintire.
0 noapte asemănătoare.
Paza la viaduct. Străji prelungite, mereu la doi paşi în faţa gheretei: să vadă, să fie văzut şi somnul de cal proptit în propria oboseală şi, din când în când, straja de dincolo: E bineee! Bine, pe dracu: măduva chircită spre duhul încă nestins de ger, pâcla de pe ochi, căldura aceea de cuptor de acasă şi mâna de mama în gest întrerupt de surparea întunericului.
Din nimic: două buze, dinţi de cal bătrân, iz de cuişoare oţetite, prea mult plimbate prin noroiul unei suferinţi din adânc.
Volanschi. Sunt doctorul la acest salon. Polonez?
Şi puţin polonez şi neamţ şi rus şi ce doreşti dum-neata. Metis alb. Prin neamul nostru a curs Dunărea, Vltava, Nistrul şi, spunea mătuşa Eliana, şi Sena. La dumneata apa curge direct din plămâni. De aceea şi vorbeşti ca înnecaţii. Înnecat în propria persoană sau, dacă accepţi sofismele, s-ar putea spune că eşti un individ plin de sine. Mă vezi clar?
Ar putea să-l vadă dar era ţintuit de imaginea cordonului - frânghie de spânzurat şi lipsa nodului. Cine o să-i facă nodul? Purtătorul ăsta de voce? Altul? Puţin importă.
Din gura viaductului se apropia cutremurată lo-comotiva, vagoanele, roţile terciuind bucată cu bucată ghereta, şinele înnodate, fotografia de sub icoană a bunicului din primul război.
Reveni după şase zile, cum i-au spus ceilalţi cinci chiriaşi ai bolii. Atârnat, agăţat de cordoane, tuburi de roşu, de galben şi de alb, parascovenie între sfori şi deasupra nu ochiul lui Dumnezeu ci bulbul spălăcit de sub sprânceana Primarului: salutări din lumea asta. Io-s tov Primar. Gheorghe, Ghiţă.
Care lume, Ghiţă?
Păi io, primarul, ăla de colo - păstor de albine, de muşte, ţâncii ăia aduşi de la forjă şi al şaselea nu-i, că s-a ce-rut la morgă. Urmai tu, dar n-a fost să fie. Te-a ţinut pe capăt de prăpastie cancerosul ăsta de doctor. De câtă greaţă a adunat din bolile noastre, i-a putrezit stomacul. Un deget, atât, împins, gata. Dar cine să se dea la un nenorocit de ăsta fără funcţii? La mine, ca primar, boala vine din funcţie. Eram bine, sănătos, cât am greblat criblura la chefere. Bani puţini, veselie mare, muieri, băutură. M-am îmbolnăvit ca primar. Că la mine boala vine de la cap, că mă durea de-i săreau doagele de câte ori se anunţa o inspecţie sau plenară sau o vizită inopinată. Curgea transpiraţia în izmene, cămaşă, ciorapi. Puţeam de mă simţeau câinii din a treia răspântie. Sunt cel mai lătrat din câţi primari există, mama ei de funcţie. Noroc că mi-au găsit aici leacul: cancer. Pată pe plă-mâni. Semnul fricii. Le-am spus s-o scoată, s-o taie, dar pata se plimbă dintr-o parte în alta, ca graniţele la ruşi. Am scris la judeţeană că aşa şi pe dincolo, să caute un spital cu leacuri, să salveze primarul care aşa şi pe dincolo. N-a venit nimeni. Am chemat popa din sat, că mi-era dator cu zece saci de ciment. Părinte, i-am zis, pune-mă în legătură cu Ai de sus, sfinţi, sfinţişori, aşa şi pe dincolo, să mă scoată din rahatul ăsta de boală. Îţi lipseşte iubirea, fiule, îmi spune acela, uşurat de ideea împrumutului. Roagă-te la icoane, la Sfânta Maicilor Maria cu duhul de copil care ai fost şi poate te îndrumă la locul cuvenit, fără durere şi cu iertare pentru toate câte ai păcătuit şi de care noi nu avem ştire căci nu te-ai spovedit niciodată. Şi, uite, am umplut tăbliile patului cu icoane, am şi un crucifix iar sub pernă mir de la Sfântul Munte. Dacă Dumnezeu mă scoate din ne-norocirea asta mă şterg undeva cu funcţia de primar şi tai lemne la zi, curăţ coşuri, sparg piatră şi orice mi s-ar porunci aş face.
Si cu familia ce vei face?
Străini ei, străin eu, mă las mort în mintea lor, să nu le stric viaţa.
La patul primarului nu venea nimeni deşi, pentru orele de vizită se pregătea scrupulos: icoanele, iconiţele pitite sub saltea, crucifixul sub pernă, propriile nelinişti pitite pe undeva. Dincoace, la păstorul de munte, stupar pesemne, mereu, parcă sculptate în aer, prezente şi închipuite totodată, Cele Două. Două şi doar una, greu de diferenţiat în chinul aşezării pe marginea patului ca sub crucea lui Cristos. Se umplea salonul de tristeţea lor de-i alunga pe murgii ăia tineri în padocul de verde al spitalului. Iar ăia prăvăleau, parcă în ciudă, boscheţii, asistentele nărăvaşe şi prieteniile de carder. Spaima morţii din salonul de capăt.
Păstorul se încopciase în ceara propriei icoane: Iosif Muncitorul şi Maica şi Mironosiţa. Iar deasupra tuturor tavanul albăstriu, spart până-n cer şi-n albastru de levănţică şi galbenul florilor fără de nume şi bordura sângerie de maci sălbateci. Ai lor, ai lui, coborau din înăltimile nebănuite ale vietii. Iar toate astea îl răsuceau spre perete, să-şi strivească lacrima în batista peretelui, nevăzut, manor nepotrivit păcii lor.
Păstorul era în candelă scurtă, ulei puţin, viaţă pe măsură. Icoana de lângă icoană. Ceară. Se plimbau între ei tăcerile, uneori speriate de zâmbetul unei amintiri. Şi după zile şi zile buzele păstorului s-au întredeschis, cuvintele ieşind din urdinişul buzelor ca albinele din iernatic: tu, femeie, să nu mă plângi. Ce-a fost al nostru rămâne unde e locul. Casa, ograda, bucata aia de munte şi tu: toate astea încă pot mişca inima unui bărbat. De fată nici nu încap îndoieli. Asemeni. Vă las în bine ca fiinţe ale lui Dumnezeu. Nu vă cer durere, lacrimă, suferinţă, pagubă de suflet.
Altceva vă cer: păstraţi-mă în grija muştelor. Una să nu se piardă că doar atunci şi numai atunci voi fi murit şi eu. Grijiţi-le să pot să mă bucur pe unde oi fi.
Dincoace, în aşternutul întins, pipăind din gând moartea celuilalt, Maiorul se simţea inutil propriei lumi.
Amintirile pot să te ducă de mână, să te ducă aşa cum caii căruţa omului ostenit. Spart în sticla gerului, abia atingând şaua motocicletei şi ultimii metri, capăt şi poarta. Şi în poartă, între albinele de ghiaţă, ochii mari ai mamei Marii. A ridicat o mână, ca de binecuvântare, adeverire a nemorţii fiului, şi s-a lăsat căzută pe braţele lui.
Sub grinda cu busuioc şi gutui şi icoane, rănile se trăgeau îndărăt, epiderma revenind parcă dintr-o memorie părăsită acolo, la grajdul coamelor arse. Manolo se întorsese la munca lui de student şi doar Maiorul săvârsea ritualul de mulţumiri al vieţii, acelea pe care nu le-a îndrăznit, aşezând, ridicând, aşezând, ridicând lutul Mirelui pe trupul în scădere al mamei.