A doua lectură
După ce am citit toate cărţile (... et j'ai lu tous les livres - Stephane Mallarme), mi-am propus să le recitesc pe cele ale unor autori care m-au impresionat, care au importanţă pentru mine şi de care, mărturisesc, mi se face dor, odată cu trecerea timpului şi cu adăugarea altor şi altor experienţe culturale. În asemenea condiţii, recitirea este şi o autocitire. Ca tot ceea ce este trecător, o carte îşi are istoria ei (intrinsecă şi extrinsecă), dăinuind (în memoria lectorilor) nu în litera, ci în spiritul ei, ca o impresie care, treptat devine tot mai evanescentă, dar din care se păstrează partea ei paradigmatică. Se transformă totul, autorul, cartea (chiar dacă rămâne neschimbată), cititorul, criteriile axiologice. Din Nicolae Breban intenţionam să recitesc unele dintre primele lui romane. Scrierile de început ale unui autor mi se par mai elocvente, mai sincere decât cele ulterioare care, firesc, sunt mai versate, implicând un fel de mistificare (o meşterie).
Romanul Animale bolnave a apărut în 1968 şi a fost receptat elogios de critica literară, confirmându-se reputaţia deja căpătată cu celalte două cărţi publicate (Francisca şi În absenţa stăpânilor). Cartea începe chiar cu un început, sosirea lui Paul Sucuturdean, cu decovilul (un trenuleţ cu ecartament îngust, având în loc de vagoane platforme), Intr-o localitate de munte, Nădrag, unde-şi găseşte loc de cazare în baraca zilierilor care lucrau la uzina metalurgică (un fel de Azil de noaptre), unde află o lume pestriţă de nefericiţi şi asistă la o discuţie, in¬tuitiv nietzscheană, despre omul slab (sluga) şi omul puternic, şi despre talantul dat în păstrare de stăpân, purtată între un om foarte credincios, Krinitzki, şi un bărbat timid, Miloia.
Cu faţa sa infantilă, cu mişcări pline de lentoare, ca ale unui om nehotărât, Paul explorează orăşelul, intenţionând să se angajeze la fabrică. El pare cufundat într-o realitate halucinantă, ilogică, la a cărei configurare contribuie cu fantezia sa. Are un comportament dedublat, fiind conectat la evenimentele exterioare, dar purtând şi un dialog cu sine, astfel încât, uneori, aceste două planuri se află în raporturi neconcordante. Când începuse demersurile pentru a se angaja, în atelierul de fierărie are loc un asasinat. Deşi se nimereşte în locul crimei, şi toată lumea este stupefiată, gândurile sale interioare, de o cu totul altă raţiune, îi dau ghes să se amuze. Este vorba, desigur, de un psihotic, având tulburări de comportament de care nu este prea conştient. Este locvace, fabulând cu uşurinţă, în orice împrejurare, ajungând să creadă el însuşi în propriile-i plăsmuiri: „[...] vorbea mereu şi prins de tot ceea ce născocea, uită brusc de foame pentru că era evident că născocea, el nu-şi amintea de nimic ce trecea de graniţa lui alaltăieri şi, pentru acest lucru, tot ceea ce povestea el despre trecutul lui îndepărtat, sau mai puţin îndepărtat, era un drept al său şi nu un adevăr, pentru că fiecare om are drept la un trecut care să-i aparţină şi lui Paul îi venea inexplicabil mai uşor - nu ştia nici el de ce, poate dintr-o defecţiune ciudată a memoriei sale - să-şi trăiască pe loc trecutul, cu o uimire şi încântare mult mai mari decât dacă şi l-ar fi amintit doar." Absurdul, incoerenţa, realităţile paralele, imperceptibilităţile ne amintesc de atmosfera stranie din Străinul lui A. Camus. La un moment dat, „Paul se întreba ce rost mai avea şi viaţa asta dacă existau cărţile care o arătau mai bine şi mai curat decât putea fi văzută cu ochii liberi".
Climatul din baraca zilierilor, afectat de prezenţa morţii, este dominat de uriaşul Krinitzki, cititor şi comentator al Bibliei, ceea ce produce un amestec de iluminare şi profanitate. Nicolae Breban ştie să regizeze tablouri, cu prim-planuri, cu lumini şi umbre, cu focalizări, menţinând personajele într-o stare de buimăceală. În contrast, sunt prezentate oficialităţile implicate în anchetă, miliţieni, un procuror, un medic, şi sunt iniţiate noi conflicte: un fiu al doctorului Gârda a fost exmatriculat de la facultatea de drept, din motive politice. Din acest moment, romanul capătă şi o tensionată tentă analitică dostoievskiană, alături de cunoscute precepte nietzscheene. Există o diferentă netă între adunătura din baracă şi societatea puternicilor strânşi la doctorul Gârda.
Paul Sucuturdean este tipul total vulnerabil, cu posibilităţi de adaptare reduse (un naiv, un fantast, un arierat, un ciudat), dar cu aspiraţii măreţe (himerice). Nicolae Breban reprezintă prin el o parte primară a sufletului, un stadiu încă nesociabilizat al insului neieşit din propriul paradis, aşa cum se şi imagina acesta în relaţia cu o femeie în doliu, pe care o văzuse o singură dată, în decovil: „El nu va fi niciodată brutal pentru că nu putea să fie, dar această neputinţă va fi un farmec al lui, de neînvins, şi în această grape indefinită, ea va recunoaşte nu atât un bărbat - poate el nici nu este un bărbat - ci bărbatul ei predestinat, care s-o supună doar formal, lăsându-se mereu supus, robit, şi ea îl va iubi pentru graţia lui pe care o are din naştere, acea graţie şi miopie a sexului, în care erau rude." Pentru că nu avea memoria întâmplărilor trecute, era un inventiv iremediabil, un creator de mitologie cotidiană, istoria devenind pentru el poveste. Din acelaşi motiv, nu purta ranchiună celor care îi făceau rău, iar Miloia îi explică de ce oamenii nu-l iau în serios, chiar îl dispreţuiesc: „pentru că eşti blând şi nevinovat ca o pasăre, pentru că eşti mai slab decât ei, de asta te iubesc". Pe când, pe piosul Krinitzki, „ei îl urăsc şi o să-l omoare pentru că îi întrece în bunătatea inimii... în puterea lui mare care i-a dat-o Domnul de a-şi în¬frâna pornirile trupului său, de a-l supune şi umili". Aflăm şi semnificaţia titlului cărtii: starea de prostraţie în care se cufundă bătrânul predicator atunci când îi este maculată Biblia, de către un adolescent, cu desene obscene, seamănă cu tristeţea nedefinită, reflectată în priviri, a animalelor bolnave. Este vorba de suferinţa celor nevinovaţi.
Evoluţia subiectului se complică, în momentul în care Krinitzki este, imprevizibil, acuzat de crimă. De altfel, şi acest lucru este firesc, citim peste tot formula de gândire, convingerile proprii scriitorului: recunoaştem puncte de vedere filozofice, teologice, morale, psihologice... Recunoaştem, de asemenea, modelul dostoievskian: în discuţii despre justiţie, despre legea cerească şi cea omenească, despre suflet şi trup, despre smerenie şi ispăşire, despre biserică şi credinţa personală, despre teama care se converteşte în reacţii opuse, în nepăsare, în credinţă, în violenţă, în generozitate, în curaj. Sunt, probabil, cele mai frumoase pagini, având un tonus fără nicio fisură. Întreaga carte începe să graviteze în jurul crimei, adăugându-i şi o latură poliţistă. Există, însă numeroase nuclee epice adiacente. Nicolae Breban îşi demonstrează iscusinţa şi în prezentarea scenelor de dragoste, momentelor senzuale: „Titus o reţinea, o liniştea de fiecare dată, dar totul nu era decât înscenare, amândoi se mişcau şi vorbeau aşa cum se mişcă oamenii goi pe fundul unei mări, muţi, neavând nevoie de cuvinte, uitând brusc cuvintele şi recâştigând cu greutate puterea gestului, a mişcării mâinii, a afirmaţiei şi negaţiei simple şi toată absenţa aceea a cuvintelor creează acel lichid dens în care ei se mişcă cu atâta greutate şi supleţe, ca nişte animale marine:'
Epicul devine tot mai ramificat. Are loc o altă crimă, fiind ucis fiul femeii în negru, Irina. Martor este halucinatul, confuzul Paul Sucuturdean, din ce în ce mai rupt de realitate. Succint, este povestită viaţa femeii îndoliate, de o frumuseţe tulburătoare, marcată de un lanţ de nefericiri, pe care, însă, be acceptă, considerându-le forme de ispăşire. Ea este acuzată de complicitate la crimă şi este anchetată de un maniac sadic, „tovarăşul Voştinaru". În final, însă, după o noapte de tortură, epuizaţi, Irina, ofiţerul anchetator şi procurorul resimt degradarea la care s-au dedat: „Simţeau cu toţii o silă uriaşă de seara pe care o aveau îndărătul lor şi fugeau de ea poticnindu-se, aşa cum e arătat pe gravuri Cain, fugind de propria lui memorie. Niciunul din cei trei nu «regreta» ceea ce făcuse, niciunul nu se dezicea nicio secundă de cel mai mărunt gest, ar fi repetat, fiecare dintre ei, toată acea seară, cu cel mai mărunt amănunt al ei, până la sfârşitul vieţii, dacă aşa ar fi trebuit, dar, în ciuda acestui lucru, nu se puteau împiedica să nu resimtă silă faţă de tot ce se întâm-plase. În asta - şi era singurul lucru care îi lega - semănau."
Pe fondul realist al cărţii, conflictul (captivant), produs de crime, de starea de frică, de noaptea abrutizantă a anchetei, de relaţia dramatică dintre Irina şi Titus, fiul doctorului Gârda, de lanţul coinci¬denţelor, de personajele groteşti, psihopate, apare ca o dilatare suprarealistă, ireală. Nu putem, însă, nesocoti exactitatea, precizia construcţiei epice, coeziunea acesteia, cu anticipări, cu intercalări etc. Explicaţiile pe care le au Irina şi Titus, în cabinetul doctorului Gârda, se află în consonanţă cu ideile (nietzscheene) esenţiale scrisului lui Nicolae Breban: alternarea plăcerii şi a durerii, stigmatizarea slăbiciunii, a lipsei de voinţă, a asumării sclaviei şi elogierea omului puternic, stăpân pe sine: „ - Nu ştiu dacă cred sau nu, ceea ce e adevărat e însă că nu mi-am pierdut credinţa, pe care, fie iertaţi bunicii mei... altfel, poate că n-aş fi în stare să rezist, n-aş fi putut.../ -Taci! Făcu el cu brutalitate, nu-mi plac slăbănogii şi istericele!/ Ea privi o clipă uimită, apoi făcu un efort vizibil să zâmbească./ - Credinţa mea - spuse Irina cu un ton şters, mirat aproape - e un lucru strain mie, care mi se adaugă însă mereu, care mă păstrează în viaţă, care mă ajută să suport lucruri îngrozitoare! Dar poate nu mă ajută decât ca să-mi mărească suferinţa, s-o prelungească!". După eveni¬mentele terifiante care au zguduit mica localitate, şi mai ales colonia muncitorească, predicile şi doctrina lui Krinitzki capătă o audienţă uriaşă, devenind un caz. Krinitzki, Sucuturdean, Miloia etc. aparţin unui fenomen mistic, de tipul Petrache Lupu de la Maglavit, oameni halucinaţi, captivaţi total de propriul univers, suferind de o formă de sfinţenie. Autorul insistă pe stările febrile, de convalescenţă lipsită de luciditate, de confuzie între realitate şi delir, prin care trec personajele. Un moment tensionat este cel în care, la predicile susţinute de Krinitzki, sunt infiltraţi agenţi care vor să-l compromită. În aceeaşi noapte, blajinul om este asasinat.
Arta lui Nicolae Breban constă în expresivitatea detaliului, în tensionarea epicului, în expresii metaforice de mare plasticitate, în reflecţii pline de sagacitate. Aventuroasă ca o epopee este urmărirea prin munţi, de către un grup de miliţieni şi procurori, a presupusului criminal, Gaşpar. Parcursul lung şi dificil îi epuizează, creând momente groteşti: „Pro¬curorul făcea tot mai dese popasuri «individuale», rezemându-se tot mai insistent de câte un trunchi, iar Mateiaş se trânti literalmente pe jos, dându-i «dracului» pe «şefi» şi pe «criminali» şi pe «organe» şi când soldatul, epuizat şi el şi pe care îl ţinea în picioare doar grija pe care trebuia s-o aibă de micul om, se porni să-l smucească şi să-l împiedice să se întindă pe pământul gol şi ud, Mateiaş începu să scâncească, să plângă de-a binelea, apoi, când celălalt începu literalmente să-l care în cârcă sau să-l târască după el şi apoi chiar să-l înjure, blestemându-l să «îmbătrânească în miliţie el şi neamul lui» şi numai la serviciul «anchete, nu în altă parte» ". Întâmplarea face ca tocmai plutonierul Mateiaş, care îşi revenise, să fie cel pe la care încearcă să scape presupusul criminal. Maestru al imprevizibilului, Nicolae Breban face ca nimic să nu fie ce pare a fi. Am asocia, dacă nu am fi contrazişi de cronologie, modalităţi ale mis-terului, existente în crimele terifiante din Animale bolnave (1968), cu cele din romanul lui Umberto Eco, Numele trandafirului (comise tot Intr-o comu¬nitate restrânsă, o abaţie), publicat însă în 1980.
Avem un roman complex tratând marile teme, moartea, iubirea, adevărul, sfinţenia, frica, proză cu idei, ca în literatura rusă. Există o empatie perfectă, fiecare personaj având adevărul lui, făcându-şi sin¬gur destinul, sub îngăduinţa imparţialităţii autorului. Iar intriga poliţistă este un pretext pentru alcătuirea unei panorame sociale, deşi întreaga acţiune are o coerenţă perfectă, aşa cum rezultă din briefingul final al plutonierului Mateiaş, creierul anchetei. Criminalul se dovedeste a fi un individ din afara cercului de bănuiţi, Donesie, un dezechilibrat, cu un orgoliu vindicativ, ucenic al lui Krinitzki, dominat de complexe grave. Cartea se încheie cu reconsiderarea unei vechi iubiri, dintre Irina şi Gaşpar, care sunt absorbiţi pe neaşteptate, împreună cu trenul în care se aflau, de visările poetice ale lui Paul Sucuturdean, devenit deodată imponderabil.
A trecut peste o jumătate de secol de când a fost publicat romanul Animale bolnave. Eliberată de subtextualităţi, de cititul printre rânduri, de căutarea unor semnificaţii politice ascunse, lectura de azi este una adevărată, corectă (deşi noi, supravieţuitorii, martorii acelor vremuri, nu putem uita). Dar, prin grila criteriului exclusiv estetic, din perspectiva de azi, adâncită în istorie, cartea are un plus de strălucire. Desigur, a doua lectură nu are impactul celei dintâi, se face, adică, în umbra aceleia, însă impresia a fost, şi de această dată, una desfătătoare, captivantă, întărindu-mi convingerea unui mare roman, a unui prozator de vocaţie autentică, în prelungirea modernismului interbelic, unul dintre cei mai importanţi ai literaturii române de azi.