Stelele‑n cer

Stelele‐n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.

După un semn
Clătind catargele,
Tremură largele
Vase de lemn;

Niște cetăţi
Plutind pe marile
Și mișcătoarele
Pustietăţi.

Stol de cocori
Apucă‐ntinsele
Și necuprinsele
Drumuri de nori.

Zboară ce pot
Și‐a lor întrecere,
Vecinică trecere
Asta e tot...

Floare de crâng,
Astfel vieţile
Și tinereţile
Trec și se stâng.

Orice noroc
Și‐ntinde‐aripele
Gonit de clipele
Stării pe loc.

Până nu mor,
Pleacă‐te, îngere,
La trista‐mi plângere
Plină de‐amor.

Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s‐a dat?

Étoiles au ciel

Les astres là‐haut
Au‐dessus des océans
Se consument fort distants
Vont à vau‐l’eau.

Comme sur un signe
En mouillant presque leurs mâts
Tremblent les gros, aux abois
Bateaux de ligne.

De vrais cités
Flottant sur les bien grands
Et terriblement mouvants
Sites désertés.

Un vol de grues
Percent les fort épanouis
Et autant infinis
Chemins de nues.

Elles volent beaucoup
Et leur compétition
Eternelle transition :
C’est un peu tout…

Fleurs de bosquet :
Ainsi nos existences
Et nos moult belles jouvences
Vont succomber.

N’importe quelle chance
Ses ailes déploie, étend
Bannie par les instants
De la stagnance.

Avant ma mort
Hé, l’ange, fais attention
A ma désolation
Laquelle adore.

N’est‐ce un péché
Donc que nous invalide
L’instant par trop rapide
A nous donné ?


Atât de fragedă

Atât de fragedă, te‐asameni
Cu floarea albă de cireș,
Și ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieși.

Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Și de la creștet pân‐în poale
Plutești ca visul de ușor.

Din încreţirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc ‐
S‐atârnă sufletu‐mi de ochii
Cei plini de lacrimi și noroc.

O, vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din povești,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi‐arată cât de dulce ești,

Cât poţi cu‐a farmecului noapte
Să‐ntuneci ochii mei pe veci,
Cu‐a gurii tale calde șoapte,
Cu‐mbrăţișări de braţe reci.

Deodată trece‐o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinţi:
E‐ntunecoasa renunţare,
E umbra dulcilor dorinţi.

Te duci, ș‐am înţeles prea bine
Să nu mă ţin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!

Că te‐am zărit e a mea vină
Și vecinic n‐o să mi‐o mai iert,
Spăși‐voi visul de lumină
Tinzându‐mi dreapta în deșert.

Ș‐o să‐mi răsai ca o icoană
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană ‐
Unde te duci? Când o să vii?


Autrement plus fragile

Autrement plus fragile, toi, tu tiens
De la fleur blanche de cerisier,
Et comme un ange parmi les humains
De ma vie tu croises le trajet.

Tu effleures bien le tapis mollet,
Sous tes pieds, la soie sonne doucement,
Et depuis la tête jusqu’à tes pieds
Tel un rêve, tu flottes légèrement.

Entre les plis de ton long vêtement
Comme l’éclat du marbre tu avances ‐
Et à tes yeux mon âme se suspend
Débordant de larmes et de chance.

Oh, mon rêve heureux de te chérir,
Si douce mariée des contes de fées,
Ne souris plus ! Car ce tien sourire
Me démontre combien douce tu es,

Comme tu peux par les charmes de la nuit
Assombrir mes yeux à jamais,
Car ta bouche m’offre de chauds chuchotis,
Tes bras n’arrêtent de m’embrasser.

Du coup, surgit une cogitation,
Comme un voile sur tes yeux brûlants :
C’est la ténébreuse renonciation,
C’est comme l’ombre de tes douces passions.

Tu t’en vas et j’ai très bien compris :
Eviter de te suivre en flammes,
Car à tout jamais je te perdis,
Toi, la belle‐mariée de mon âme !

De t’avoir scrutée c’est mon impair
Jamais ne me le pardonnerai,
Je vais purger mon rêve de lumière :
Ma droite, au désert je tendrai.

Tu m’apparaîtras comme une icône
De l’éternellement vierge Marie,
Et ton front sera ceint d’une couronne ‐
Où vas‐tu ? Quand rentres‐tu ici ?

Traduction du roumain par Constantin FROSIN