la cornelia

suflu pre cruce la răs-cruce
şi ochiul tău se-arată iar pe noapte
când zilei mele îi pun cruce
cu altul ochi ce se deschide… poate

tot treci de la o vreme
treci…
apusul galben să-l îneci

femee vremea ne mai iartă
şi ne mai lasă timp de ceartă
şi de găsit îngeri caduci
ce ne promit eternul de pe cruci
treci dar mai mult te-ntorci
uitând de toate şi de morţi

ca să nu moară faţa ta
ci tot mereu să-ţi fie-aşa

şi draga mea
când voi pleca
în dimineaţa dinspre ziua ta
să pui pe crucea din răs-cruce
chipul tău
ca să mă vază şi pe mine dumnezău
(la Casa lui Topîrceanu, pre versul său)

EU, POATE…

Şi ne-om iubi pe partea stângă
Cum dreapta nu ne mai contează
Stă cript stă altfel şi nătângă
Deschiderea doar ne visează

Cum vine ultima-ntrebare
O formă vie de-ntrerupt
Ce-aş mai putea să dau din forma
Acestui trup din veci corupt

O, poate doar imaginarea
Ori carnea crudă
Şi-un sărut
Sărind peste re-mărginirea
Tâlharului

Şi-a celui mut…

***
Atâta ploaie între mine şi
îngeri
ploaie şi daimoni foc asaltând plămânii
sentimentului

vreme ascunsă lăsată vorbelor ude
lunecoase pe care coboară prietenii

să fac o rugăciune să rechem bătrânul zeu
să-mi lumineze nefericita ceaţă a vocii

să-mi înveţe buzele mişcarea chemării
rostirea răspunsului şi a plânsului
la marginea cu plopi a descântului

noroaie adânci în jurul unui foc
o!, bătrâne zeu, iată cum se ard statuile
surpate în reci vetre de cenuşă.

Poate ai aflat ceva despre braţul absent al vialisei
poate
despre un abur care se răsfiră mereu în alte locuri
sau raze sticloase de negru negru negru
ca cenuşa unui fumător de iluzii

plouă

botează-mi ce-a mai rămas cu ultimele litere
din scrierea vialis în oceanele de fiere

bătrâne zeu
care sună
amin ori aleluia

Vechea cascadă

Până unde vom mai merge
urm-a pasului absent
până unde de ce unde
în cadentul violent

ci nu vii şi nici nu spui
umbrelor cum te dedai
mă-nscrumam cum suflet nu-i
când de tine nu-mi veneai

până unde să mai merg
câte zări să mai topesc
câte ape să-mi mai curg
unde vrei să mă opresc…

contrasensualitate

nu îţi pot construi rime
decît pentru plecare

definitivă în această lume nefericit
literară să-ţi fie frumoasă
bine frumos de înaltă.

vei împăca pasărea cu zborul absurd
pe ceilalţi cu drumul rămas din tine
precocitatea naşterii din mamă
marea dorinţă a tatălui obosit.

nu-ţi doresc decît ascunderea
şi vei înţelege atunci
căutat voi fi prin dreptate
să accepţi jocul de litere

al depărtării orizontului sau
al unei culori de negru intens
la fel de absent
ca zilele pe care le-ai trecut

aşteptîndu-te cu alte zile…

dialogul de sticlă
(lui Cezar Ivănescu, pentru o nouă regăsire)

acum la o vreme de la marea întîlnire
de la dialogul de sticlă la marginea ultimului
concept
acum dezlegaţi de fenomen
ni s-au ridicat din priviri pînzele roşii ale toamnei

curge alături de noi un fluviu de tristă sinceritate
şi vorbim cu versul cristalului
despre marile absenţe cunoscute
împingînd din cînd în cînd o piatră
în acest amestec
ca o ultimă mare numărătoare

pe cine mai cunoaştem în supusă nuditate
spre cine ne macină memoriile ubicuităţii
cum am desfăcut colţurile ultimului secret
în timpul dialogului de sticlă

toate acele întîmplări din vremea eroică
n-au fost ale noastre
doar cuvintele ni se amestecau cu ele
ca lianele şi marea şi nisipul mării

a fost de ajuns un singur răsărit
pentru o neîncetată orbire
o surprinzătoare vedere în golul răsucit
o pierdere a luminii prin ea însăşi

veche melancolie pentru vremurile retrase
amar urcuş de care n-ar fi avut nevoie
tălpile noastre înţelepte înaripate
pure plutinde

despre toate aceste jocuri sferice
ne povesteşte acum jurnalul unei întîlniri
şi cronicile nepublicate ale dialogului de sticlă
într-o neîncetată emanaţie de ţipete

paşi îngropaţi în trepte străine
cînd se arată diavolul cu trident
şi ne descrie picturi şi recipiente alchimice
din care să întrupăm strălucirile trecutului

la capătul imperiului nostru de idei
sub o cupolă de un incolor absolut
de la o vreme scriem opuri transparente
cu dedicaţii sinistre pentru prietenie
şi pentru kaballistica uniformelor de poet

în toată această subterană
tu te ocupi mereu de privirile mele
şi le pui în cuvintele vechi-umbroase
ale dialogului de sticlă
ca o picurare de eter în forme concrete

aşa am văzut cum s-au născut cîteva cuvinte
înainte ca întîmplările să le nască
sub masca de sacrificii a sunetului
a strigătului în drumul spre întuneric

să rămînem la cele ce-au fost spuse
la dialogul de sticlă
în acele cuvinte cristaline dedicate
mereu întîlnirilor noastre cristaline.