ONCE AGAIN

Staring out the window
clouds sauntering in lazy rivers
watching over the ageless human drama
I sit and ponder...

Teachers, lovers, mystics
dancers, poets, dreamers
all trying in different ways
to speak the same truth
to spread the same wisdom
to define the same love

How many names have been found!
How many paths have been walked!
How many stories have been told!

How many broken hearts,
how many mended hearts...
shattered hopes, fulfilled desires,
grieving tears, healing smiles,
tender embraces, dry rejections,
bittersweet goodbyes, sweet reunions,
how many, how many, how many...

In this never-ending spiral of duality
separation longs for unity
illusion awaits its own awakening
fear is forever starved for love...

And so we ride
we ride for the unknown
that which has been known for ages
but purposefully forgotten.
Will we remember, once again,
maybe a little deeper, this time..?

ÎNCĂ O DATĂ

Privesc pe fereastră.
Norii se plimbă în râuri leneşe,
păzind veşnica dramă umană,
iar eu stau şi contemplu…
Învăţători, iubiţi, mistici
dansatori, poeţi, visători
toţi încearcă în feluri diferite
să rostească acelaşi
adevăr
să transmită aceeaşi înţelepciune
să definească aceeaşi iubire.

Câte nume s-au găsit!
câte cărări s-au umblat!
câte poveşti s-au spus!

Câte inimi rănite,
câte inimi vindecate...
Câte speranţe sparte, dorinţe împlinite,
lacrimi amare, zâmbete senine,
îmbrăţişări tandre, respingeri dure,
despărţiri dureroase, reuniuni dulci,
câte, şi mai câte, şi mai câte…

În această nefârşită spirală a dualităţii
separarea tinde către unitate
iluzia aşteaptă propria-şi deşteptare
frica e etern înfometată de iubire…

Iar noi călătorim,
călătorim spre necunoscut
acela care s-a ştiut demult
dar a fost uitat, intenţionat.
Ne vom aminti, încă o dată,
poate mai bine, de astă dată..?

THE CALLING

There is a burning sensation inside my chest
like a volcano on the verge of an explosion
like boiling water on the point of evaporation
like a chick breaking its egg
and taking its first breath of life

I cannot wait any longer:
the ache in my soul is unbearable
the frustration in my mind is terrible
the truth in my heart is begging
to be given space, to be given form
pain into light to transform

like a blossoming new flower bud
this life force that moves my blood
remembers its calling that feels like home
yes! at last, there’s nowhere else to roam

for far too long I didn’t bother
open the curtains for the light to shine through
and deep within this longing slowly withdrew

I would sometimes give it voice
when literally I had no choice
but to drown in merciless depression
or heal myself through unfiltered expression

Today I remember once again
what lies in my innermost core
what opens the door to my soul
what ignites the spark of my essence
human merging with divine presence

I write to stream this restlessness
that permeates my soul
I write to celebrate this endlessness
that fascinates my mind
I write to summon this fearlessness
that resides in my heart

I write so I can breathe lighter...
I write so I can move faster...
I write so I can think clearer…
I write so I can see sharper...

Finding totality in this one exercise
Needing nothing, loving everything
I am all, at one with the universe!

When the calling beckons
make sure you answer the call
for it will reveal your way home
and your whole life it will transform

You become it, it becomes you
even if you don’t have a clue
as to what is going on, that’s okay
I promise it will make sense one day

CHEMAREA

E o senzaţie arzătoare în pieptul meu
ca un vulcan care stă să erupă
ca apa fierbândă pe punctul evaporării
ca un pui care sparge oul
şi respiră pentru prima dată.

Nu mai pot aştepta:
chinul din sufletul meu e de nesuportat
frustrarea din mintea mea e teribilă
adevărul din inima mea imploră
să i se ofere spaţiu, să i se ofere formă
durerea în lumină să tranforme!

ca un mugur înfloritor
această forţă vitală care îmi pune sângele în
mişcare
îşi aminteşte chemarea, sentiment de acasă
în sfârşit, căutarea a luat sfârşit!

De prea mult timp nu mă sinchisisem
să deschid perdelele, să las lumina să curgă
şi, cu paşi mărunţi, năzuinţa s-a retras în carapace

Câteodată îi dădeam glas
când efectiv nu mai aveam nicio altă alegere
decât să mă înec într-o depresie nemiloasă
sau să mă vindec prin expresie pură, duioasă

Azi îmi amintesc încă o dată
ceea ce zace adânc în miezul meu
ceea ce deschide uşa sufletului meu
ceea ce aprinde scânteia esenţei mele
contopind umanul cu divinul...

Scriu ca să dau curs neastâmpărului
ce-mi străbate sufletul!
Scriu ca să celebrez nemărginirea
care-mi fascinează mintea!
Scriu ca să invoc curajul
ce se ascunde în inima mea!

Scriu ca să respir mai uşor...
Scriu ca să mă mişc mai repede...
Scriu ca să gândesc mai clar...
Scriu ca să văd mai limpede...

Totalitatea mi se revelează prin acest exerciţiu
Neavând nevoie de nimic, iubind orice
Sunt totul, una cu universul!

Când chemarea îţi face semn
asigură-te că îi dai curs la invitaţie
căci ea îţi va dezvălui calea către casă
şi îţi va transforma viaţa...

Tu devii ea, ea devine tu
chiar dacă nu ai nicio idee
ce se întâmplă, nu-i nimic
îţi promit că vei înţelege într-o zi..!