FRAGMENTARIUM

Hortensia Papadat-Bengescu
Ce fel de roman?


„Aşadar, voi scrie roman. Da, voi scrie!” Hortensia se decide să atace regele. Ce fel de roman se întreabă scriitoarea noastră, care spune că n-a premeditat, aşteaptă „starea de fapt”, dar are toate „îndemnurile mari, cum şi imbolduri mai mărunte”, fără ideea de competiţie: „Tentaculele afinităţilor mi le-am selectat tăcut şi expresiv prin deosebire – ca tot ce îmi este bun – numai prin deosebire...” Învăţase carte la şcoală în limba franceză, studiase limba greacă, limba şi literatura germană, deprinsese bine italiana şi insista să se perfecţioneze în limba engleză. Era o cititoare infatigabilă. Se traduce relativ mult din franceză, germană, rusă, din engleză („adâncă, bogată şi sinceră”), italiană („de o putere de viaţă neobişnuită”), din literaturile nordului Mentorii literari, G. Ibrăileanu şi E. Lovinescu îi sugeraseră traseul (Creatie ei analiză, Influente străine ei realităti nationale; la Sburătorul nu era literatură europeană care să nu fie subiect de dezbateri aprinse). „În aşteptare, mă întreb cu multă curiozitate şi nu fără maliţie de mine, cam ce roman voi scrie”. „Acum se citeşte romanul, pradă mai bogată. Tranziţie sau progres, şi una şi alta...” Subiectul e aşa de complex încât orice schiţă poate părea derizorie.
Dar pentru intrarea în labirint, e nevoie, ca în epopee, de un „argument”.
Şi totuşi, mai concret, dacă se poate spune aşa, ce fel de roman va scrie Hortensia Papadat- Bengescu? Nici într-un caz ca anume cineva, ci ca anume ceva. Pasionata cititoare îi purta în suflet pe toţi cei mari, dar, sigur, voia să scrie roman în acord cu sine şi cu timpul începutului de secol XX. Un roman nou, cum era şi proza scurtă în contextul românesc din primele decade ale secolului, roman care caută să obţină mai bine „formula obiectivismului”, „lăsând acţiunea şi personagiile să-şi facă singure jocul şi m-am ostenit ca şi stilul să fie cel cuvenit acestei forme”. Când se invocă Proust mai mult decât trebuie, intervine neezitant: „Nu lucrez cu modele şi nici cu anecdotă cunoscută. Personagiile, ca şi afabulaţia, totul e invenţie; dar nu pot lucra până n-am impresia desăvârşită că sunt fapte şi fiinţe reale. Ba chiar atunci când am stabilit ferm liniile mari, un amănunt – simplu reflex de lumină care cade într-un decor dintr-o parte, ei nu din alta – detalii aparent indiferente mă opresc din lucru până când capătă veracitatea lor absolută”. Bineînţeles, îi citeşte pe autorii atunci la modă, Anatole France şi Gide, şi reţine de la primul luciditatea creatoare, iar de la al doilea (marcat pentru critica literară), echilibru între simţul critic şi de sensibilitate, metoda discontinuităţii, a tipurilor de instanţe narative şi procedeul de mise en abîme, numai cu sensul de reflexie în oglindă.
Nu-i nevoie aici de o privire panoramică asupra romanului european din prima jumătate a secolului XX, dar nu-i rău de a efectua ceea ce mai de curând se numeşte distant reading, deşi vor apărea multe lucruri foarte cunoscute. E necesar, pentru mai justa aproximare a locului ocupat de Hortensia Papadat-Bengescu în amplul tablou. Trecerii de la veacul anterior la altul i se spune „marea răscruce”, care, bineînţeles, nu înseamnă şi o ruptură. În civilizaţia europeană, e bine ştiută „marea cotitură” cât priveşte arta şi gândirea, aproximată între 1905-1913. Aventura noului spirit, care îşi are rădăcinile în a doua jumătate a veacului XIX, îşi accentuează febrilitatea căutărilor, setea lucidă de absolut, tentaţia insolitului, atmosfera de mister, ambiguitatea deschisă, predilecţia pentru fluxurile interioare. Spiritul veacului, teoria imitaţiei, sincronismul şi diferenţierea, mutaţia valorilor estetice (principii promovate la noi, în primul rând, de E Lovinescu) conduc spre schimbarea orizontului intelectual, ceea ce s-a numit o nouă conştiinţă şi, prin aceasta, o nouă identitate
Eugen Lovinescu scrie despre civilizaţia română modernă, dar şi despre literatura română contemporană. Hortensia Papadat-Bengescu vede metamorfozele şi se implică literar, fără mari nostalgii ale timpului trecut, dar cu intensă percepţie a vremii sale şi fără prea multe teoretizări. Foarte pe scurt spus, în ton cu istoricii, sociologii şi esteticienii, mai întâi a fost tranziţia, interferenţele şi rezistenţa. Apoi, fizionomia secolului acesta convulsiv se defineşte tot mai mult în funcţie de căutarea mult râvnitei conştiinţe de sine. Transformările spectaculoase socio-politice le provoacă şi pe cele de mentalitate, şi cât priveşte pluralitatea construcţiilor expresive, intelectuale şi sensibile. Tot sociologic vorbind, redefinirea identităţii umane se pune în termenii unor noi limbaje spirituale, structuri stilistice şi laitmotive culturale. Cum ar fi, un exemplu doar, dinamica universalitate – diferenţiere....
Când E. Lovinescu îi recomandă Hortensiei Papadat-Bengescu ca în locul excesului de lirism să se orienteze spre romanul obiectiv, ea înţelege că acesta este drumul bun, dar fără să renunţe la rolul interiorităţii, dimpotrivă: „De ce oare un «epic» şi un «epic pur»? Ar trebui cumva ca epicul pur să fie o poveste uscată a unor fapte privite numai din exterior?”. Nici într-un caz epicul pur, ci invadarea naraţiunii cu trăiri directe, desprinse ca dintr-un jurnal intim, coabitarea epicului cu liricul, relativizând sau anulând statornicitele graniţe ale genului romanesc, pentru noua literatură de observaţie a detaliilor din realitate exterioară şi interioară.
Spune Horteansia Papadat-Bengescu: „Sufletul şi trecerea timpului, sensibilitatea, freamătul nervilor. Se mai poate dispensa epopeea de aceste atribute?”.
Romanul este noua epopee, oricâtă abnegaţie s-a depus pentru a le despărţi tranşant. (Albérčs indică poemul medieval). Cel puţin ca sens cât de cât metaforic, epopeea e originară. Romanul cavaleresc provine dintr-o sagă veche, Don Qujote este, în definitiv, o epopee a epocii sale, e drept, o epopee răsturnată. Nu doar romanele istorice au adâncimi de epopee. Război şi pace e roman-epopee, la fel Răscoala de Liviu Rebreanu, iar Ion a fost numit epopeea ţăranului român. Estetica didactică are în vedere cronologia, pe câtă vreme scriitorii moderni, care au simţul conexiunilor, văd epopeea ca primă formă, primitivă, a romanului n-a prins bine nici aşa-zisului roman subiectiv.
„Am aflat ce înseamnă pentru mine un roman, o adâncă înrădăcinare pe baricada vieţii, apoi un material cel mai dens al adevărului”, viaţa şi adevărul – a repetat obstinat Hortensia Papadat- Bengescu; unitatea realului cu ficţiunea, autenticitatea înţeleasă altfel decât până acum, un instinct profund şi o conştiinţă creatoare, o imagine totală şi dinamică a operei. Determinismul psihic îl substituie pe cel social, intensitatea stărilor psihice determină percepţia diferită a aceleaşi unităţi temporale, teoria relativităţii arată cum timpul curge altfel. La fel, se va vedea cât de importantă este construcţia romanului în existenţa lui estetică. Autenticitatea mai vădită sau mai puţin sesizabilă va lăsa să se desluşească acel du-te vino neîncetat dintre particular şi general. Simte că are chemare pentru roman polifonic, implicit şi în oarecare măsură, frescă.
Romanul, n-a avut sursa necesară. „Evoluţia genurilor e determinată, fără îndoială, de psihologia unui moment dat, de caracterul său etnic, destructura sa socială. Dar ea e determinată, în mare parte, şi de fenomenul de imitaţie de la popor la popor”. Interesant, tot în 1927 apare textul lui Camil Petrescu tot cu titlul De ce nu avem roman?, o replică la eseul lui Ralea, cu toate că nu-l numeşte pe el, ci pe Cezar Petrescu, Gib. Mihăescu şi Lucian Blaga: „Romanul e luptă, ciocnire de caractere. De aici destinul tragic şi tumultuos al eroilor lui Balzac, Dostoievski ori Tolstoi ( ... ) Eroul de roman presupune un zbucium interior, lealitate, convingere profundă, un simţ al răspunderii dincolo de contingenţele obişnuite” Liviu Rebreanu precede practic romanul românesc modern şi opiniile despre el. Şi-a mărturisit totdeauna ataşamentele europene (Dostoievski, Tolstoi, Cehov, Flaubert, Stendhal, Delteil, Gide, Proust, Thomas Mann, Döblin, Hardy, Galsworthy, Conrad ş. a.), convingerile despre curente literare, despre creaţie (” Curentele sunt trecătoare, numai creaţiile durează”), despre roman: „Nu există roman psihologic sau social sau cum le mai clasifică critica savantă. Există roman pur şi simplu, care trebuie să fie, în acelaşi timp, şi psihologic, şi social, şi fantastic, şi istoric... Căci romanul e o lume întreagă, de la Dumnezeu până la ultima gânganie, o lume specială, cu viaţa ei proprie, şi totuşi atât de apropiată de sufletul general omenesc, încât oricine s-o poată reconstitui cu fantezia...” Autoarea Rădăcinilor s-a referit la „libertatea pentru literatură”, în sensul ei „absolut”, „de creaţie şi artă”, fără amestecul cu „rosturile moralizatoare”, „intoxicaţii sentimentale „ideologice” „patriotice”, religioase, sociologice etc. Avem roman par a zice Mateiu I. Caragiale, „generaţia” Camil Petrescu şi, împreună, mai tinerii Anton Holban, Mihail Sebastian, Mircea Eliade. Anul 1933 a adus chiar un flux de romane cu nimic mai prejos decât media europeană. O „Renaştere” distinge prozatoarea, un progres rapid şi o mişcare de rezistenţă „puritană, ca să nu zicem retrogradă”: „Poate fi contrastul între efervescenţa unei epoci de renaştere spirituale şi efervescenţa unor timpuri de prefaceri sociale”. „Viaţa” este cuvântul magic al creaţiei, adică „substanţa omenească”, „peisagiul uman” Viitorul romanului? „Viitorul însuşi al societăţii, al devenirii omeneşti. Va urma la distanţă prefacerile şi le va precede ... sau va dispare.
Hortensia Papadat-Bengescu nu s-a lansat în largi abordări teoretice, dar convingerile ei estetice sunt răspândite în romane şi, în scrisori, jurnal, în luările de cuvânt, mai ales prin interviuri. Unii admiratori chiar cred că, în această privinţă, practic, prin înseşi romanele sale, ea îl depăşeşte pe Camil Petrescu. E discutabil. Fiindcă autorul Patului lui Procust este un excelent teoretician al literaturii moderne. Avantajul, dacă se poate spune aşa, al autoarei Concertului din muzică de Bach este anterioritatea modernităţii scrisului ei, încă din proză scurtă şi memorialistică, a romanului Fecioare despletite apărut chiar în 1927 şi care va deschide un ciclul romanesc Hallipa. Vorbind despre legătura inextricabilă dintre lumea romanelor şi tehnica lor literară, Nicolae Manolescu prinde, ca de obicei, subtilitatea: „Această intuiţie extraordinară a romancierei care nu ne-a lăsat nicio pagină teoretică, spre deosebire de Camil Petrescu ori de Anton Holban, face din ea scriitorul cel mai caracteristic pentru reforma romanului nostru modern”.