Premiile Porto-Franco

Premiul Porto-Franco la Festivalul “Porni Luceafărul” - Botoşani, 15 iunie, 2015 -

Ipostaze ale omului de geniu în “Scrisoarea I” şi “Luceafărul”

Eminescu însuşi afirmă faptul că: “Geniul nu are moarte, dar nici noroc”, el izbutind să descopere şi chiar să atribuie noi perspective condiţiei de geniu, atât raportat la ochiul histrionic al societăţii, cât şi la temniţa propriei existenţe, purtată într-un autoexil obligatoriu, într-o lume a neverosimilului şi a aspiraţiei de dincolo de neant.
Printre cele mai importante scrieri eminesciene se regăsesc şi texte precum “Scrisoarea l” sau “Luceafărul”, în care se pun în valoare atât capacitatea de cugetare şi de sintetizare filosofică, cât şi cea creatoare, aportantă de nou la infinitatea universului marelui autor. Scrierile menţionate au suscitat un deosebit interes şi datorită caracterului lor cumulativ, acestea asimilând teme şi motive definitorii ale universului liric eminescian şi constituindu-se totodată în cea mai înaltă treaptă a creaţiei marelui poet, urmărit, aşa cum afirma D. Popovici de “o sete uriaşă pentru împlinire şi perfecţiune”.
În reliefarea universului liric eminescian, se conturează o serie de noţiuni ce capătă astfel statutul de suprateme, precum: destinul omului de geniu, graniţa de netrecut a timpului sau demiurgul care se metamorfozează astfel într-un soi de amprentă lirică eminesciană, mai ales prin maniera sa originală de dezbatere şi capacitatea sa unică de transfigurare a noţiunilor şi principiilor filosofice prin multitudinea de figuri de stil şi imagini artistice uzitate.
Conceptul de geniu a fost întregit de romantism prin evidenţierea statutului nefericit pe care acesta îl are în societate, incapabil de a se adapta la regulile
şi condiţiile omului comun, neînţeles şi astfel condamnat la o nefericire socială, ba chiar totală datorată capacităţii acestuia de a observa şi o alta realitate dezvoltată la un alt nivel al constiinţei reflexive.
Prin Hyperion este prezentată o viziune influenţată de filosofia lui Schopenhauer, a meditaţiei asupra geniului văzut ca fiinţă nefericită şi solitară, opus prin
structură omului comun dar care are totusi inscripţionată în nepătrunsul propriei fiinţe dorinţa de a transcende la o nouă formă de existenţă, prin
alipirea sa ca entitate la spiritul uman, în vederea cunoaşterii unui alt nivel de percepţie a realităţii, emoţional, pătimaş şi supus greşelii.
Acesta intuieşte posibilitatea de a transcende dinspre o conştiinţă astrală, suprareală şi superioară spre o dimensiune pământeană care să-i ofere posibilitatea de a-şi întregi experienţa senzoriala şi sentimentală, de a transforma iubirea într-o formă de comunicare cu oamenii obişnuiţi. Dorinţei neostoite, excepţionale a Luceafărului de a-şi exercita capacitatea afectivă, deşi dublată de un spirit infinit de sacrificiu, îi este imposibil de asociat o înţelegere în profunzime a mediocrităţii, iar experienţa eşecului în demersul său de a cădea în întunericul umanităţii îi echilibreaza propria conştiinţă, atingând astfel starea ataraxiei stoice.
În “Scrisoarea l” este abordată într-un cadru larg, relaţia omului de geniu cu societatea, dar şi cu timpul în contextul treptelor de evoluţie pe care individul le parcurge: de la naştere, spre dezvoltare şi stingerea din spaţiul cosmic cunoscut.
Este sugerată prezenţa unui haos controlat prin alăturarea antitetică a absenţelor realizate stilistic cu fragmente ale materiei verbale care astfel anticipează o geneză tulburătoare ce nimiceşte până şi pacea eternă a Demiurgului prin mişcarea iniţială a punctului creator care preschimbă haosul în “mumă”, el devenind apoi Tatăl.
Astfel, cele doua poezii arată o serie de trăsături ale omului de geniu care observă tarele unei perfecţiuni „asentimentale” şi în interiorul căruia se dezvoltă dorinţa de a străbate barierele efemerităţii, spre o înţelegere mai adâncă a existenţei umane şi care să-i întregească paleta de experienţe prin iubire.
Cele două poezii, şi întreaga operă eminesciană de altfel, subliniază, printre altele, şi paradoxul genialităţii în cadrul societăţilor angrenate într-un marş decadent greu reversibil. Tabloul cosmic deţine o funcţie polemică, prin el luând naştere scara valorică între geniu şi omul comun, exponent al mediocrităţii specifice societăţilor umane egocentriste.

Marian David