Idei, judecăţi şi 7 întrebări

Hagiografi şi radiestezişti

Asemenea marilor Dicţionare, Istoriile ar trebui sa fie rezultatul unui efort conjugat. Dacă fiecare etapă a evoluţiei unei literaturi sau, de ce nu, fiecare scriitor în parte, ar fi prezentat de un singur cercetător, care să fie capabil de a aduce la lumină virtuţile operei, rezultatul ar fi superior. O astfel de cercetare presupune capacitate de globalizare, de analiză şi sinteză şi mai ales un deosebit simţ al intuiţiei substanţialităţii operei. În urma parcurgerii unor lucrări intitulate explicit „Istorie a...”, am clasificat autorii în „hagiografi” şi „radiestezişti”. Primii sunt cei la care am identificat atributele enunţate anterior, care au scris cu acribie, oferind cu adevărat informaţii şi perspective, fără a ucide „viaţa” lucrării, sevele ei interioare. Spun acest lucru în urma unei experienţe didactice trăite anul trecut, înainte de examenul de bacalaureat, când, un elev a refuzat să citească sau să înveţe ceva din cărţile cu eseuri „pre-făcute”, motivând că le lipseşte „viaţa” şi că sunt pagini aride şi anoste, preferând „Istoria literaturii...”, de G. Călinescu, prin care a reuşit să pătrundă cu adevărat în universul scriitorilor, epocilor, curentelor, după cum mi-a împărtăşit. Nu e de mirare că lucrarea lui Călinescu este încă un pilon incontestabil al criticii şi istoriei literare. „Radiestezişti” i-am denumit pe cei care au reuşit să prezinte, o informaţie corectă, să palseze scriitorii într-o epocă sau alta, nedepăşind însă „simpla editare de portrete, de medalioane critice”.
În vederea emiterii unui răspuns viabil cu privire la „premisele” şi „realizările” Istoriilor literaturii române postbelice, am parcurs o suită de astfel de lucrări, publicate (sau republicate) după 1989: Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, Alex Ştefanescu - Istoria literaturii române contemporane 1941-2000, Editura Maşina de scris, Bucureşti, 2005, Negoitescu I., Istoria literaturii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1991, George Munteanu, O istorie a literaturii române: Epoca marilor clasici, Editura Porto Franco, Galaţi, 1994, Ioan Holban, Istoria literaturii române: portrete contemporane, Princeps Edit, Iaşi, 2003, Mircea Popescu, Istoria literaturii române, Editura Jurnalul literar, Bucureşti, 2001, răspunzând la următoarele întrebări, la care îi provoc să răspundă şi pe cititorii revistei Porto-Franco!

1. Care sau cîte din Istoriile literare publicate în ultimele două decenii sînt conforme sau în apropierea definiţiei generale din Dictionarul de termeni literari? Care sînt diferenţele, cît au cîştigat/ pierdut, păstrînd sau părăsind canonul din definiţie?
Dintre „hagiografi” fac parte incontestabil Alex Ştefanescu şi Nicolae Manolescu. I. Negoiţescu se plasează undeva între aceştia şi „radiestezişti”, fiind unul dintre cei mai obiectivi. Discursul său critic este lipsit de patimă sau părtinire, însă ni s¬a părut pe alocuri arid şi lipsit de viaţă. Ceea ce detaşează lucrarea sa este încercarea de surprindere a unor aspecte mai puţin cercetate sau cunoscute, mai ales în ceea ce îi priveşte pe marii clasici.
S-ar putea crede că pertinenţa Istoriei lui Nicolae Manolescu este certificată formal de principiul autorităţii, însă lucrarea sa a fost aşteptată ca pe o „gură de oxigen” respirată într-o cultură debusolată, invadată de scriitori oportunişti şi mediocri, promovaţi artificial pe varii criterii, altele decât cele valorice. Cu toate că acestă lucrare are inconsecvenţele sale, generate de caraterul său mozaical (pe alocuri), nerevenirea şi necorelarea materialului studiat printr-o viziune unitară şi coerentă, totuşi caracterul enciclopedic, perspectivismul vizionar şi intuiţia critică o transformă într-o „hartă” care se suprapune cel mai cuprinzător „hărţii proprii”. Dorinţa criticului de a reuşi să cuprindă fenomenul literar cât mai amplu, zădărniceşte însă interpretarea operei unor scriitori, pe care o transformă într-o simplă „topitură” intertextuală.
L-am lăsat la urmă pe Alex Ştefănescu, pentru că, din punctul meu de vedere, este cel dintâi. Lucrarea sa depăşeşte orice aşteptări, încântând cititorul chiar de la primul contact cu cartea, prin înalta ţinută estetică a acesteia, prin forma grafică, punerea în pagină, prezenţa paginilor din manuscrise, a dactilogramelor, afişelor şi a copertelor ediţiilor Princeps. Dorind să prezinte cu obiectivitate o „istorie exactă” a literaturii române contemporane (1941 – 2000), Alex Ştefănescu se încadrează în rigorile definiţiei iniţiale. Ştefănescu scrie o carte a „individualităţii”, ce primează în detrimentul „grupărilor literare”. Încheierea fiecărui capitol cu o bibliografie analitică, cu eventuale traduceri, ecranizări sau dramatizări a operei scriitorului prezentat, demonstrează conştientizarea rolului informaţiei, a capacităţii de conexare a artelor, date fiind tendinţele de interferare a ultimilor decenii.
Pe toţi ceilalţi autori studiaţi ne permitem a-i încadra în a doua categorie pentru că fie au scris „Istorii”de tip „compendiu”, de 207 p. de exemplu (Istoria literaturii române, de Mircea Popescu, publicată sub „oblăduirea” Ministerului Culturii şi Cultelor şi cel al Educaţiei) sau lucrări care nu întrunesc principiul exhaustivităţii sau nu reuşesc să surprindă, aşa cum precizam la început, „viaţa” sau substanţa operelor prezentate, unora chiar lipsindu-le aparatul critic, fiind simple enumeraţii cu caracter informativ, nu formativ.

2. Istoria literară fiind o istorie de valori, în consecinţă, cum ne atenţionează G. Călinescu, cel care o scrie trebuie să fie în stare întîi de toate să stabilească valori. Cît, în ce măsură şi-au demonstrat această capacitate autorii istoriilor literare postrevoluţionare? Grila axiologică aplicată în selectarea autorilor cît este de apropiată celei pe care o practicaţi?
Îi considerăm capabili a stabili valori pe „hagiografi”, cei care au reuşit să realizeze istorii critice, adică, pe Alex Ştefănescu, în primul rând şi apoi pe Nicolae Manolescu, deşi nu suntem de acord în totalitate cu ideile şi judecâţile celui de a-l doilea.

3. René Wellek şi Austin Warren în Teoria literaturii pledează în favoarea studierii autorilor contemporani, în pofida faptului că nu-şi au opera încheiată. Nu altfel a procedat E. Lovinescu cu Istoria literaturii române contemporane (1900-1937) şi publicată în 1937. După cum se poate observa, cam toţi autorii de Istorii literare de după ’89 n-au ocolit literatura contemporană. Întrebarea este cîţi au reuşit să scrie cu adevărat o istorie literară contemporană, care să depăşească simpla editare de portrete, de medalioane critice?
A prezenta şi analiza opera nedesăvârşită a unui autor este o încercare curajoasă şi nu lipsită de riscuri. Avantajul este că se pot descoperi valorile imediate, interacţiunea criticului cu un scriitor în viaţa fiind superioară din toate punctele de vedere. Pericolul poate apărea atunci când judecăţile sunt subiective şi trunchiate, scriitorul putându-şi schiba „glasul”, pervertind valoarea estetică a viitoarelor opere, care să nu-l mai facă demn de a fi prezentat într-o astfel de „Istorie”.

4. I. Negoiţescu nota în scurta sa prefaţă la Istoria literaturii române că îi pare de preţ sentimentul de încredere ce se desprinde din realitatea valorilor estetice vital şi original prezentate în literatura română. Lectura Istoriilor literare publicate în ultimii douăzeci de ani insuflă, ne îndreptăţesc la acest sentiment de încredere în valorile estetice ale literaturii române?
Dacă sentimentul încrederii este destabilizat în ceea ce îi priveşte pe anumiţi scriitori sau în ceea ce priveşte judecata de valoare a criticului, cititorul are două alternative: fie să citească şi să judece cu puterea minţii şi a fiinţei sale, fie să identifice lucrări similare şi să le citească prin comparaţie. De altfel, parcurgerea unei astfel de lucrări nu trebuie să fie un preambul al lecturii, pentru că poate crea prejudecăţi de receptare, cititorului fiindu-i indusă în prealabil viziunea criticului.
Consider că cele mai multe „Istorii” au fost scrise cu responsabilitate, probitate intelectuală şi încercare de obiectivitate. În consecinţă, sentimentul de încredere există. Impactul apariţiei unor lucrări de anvergură cum sunt cele ale lui Ştefănescu şi Manolescu, demonstrează nevoia societăţii culturale de „încredere”, de repere.

5. Alex Ştefănescu în Precizările preliminare care-i însoţesc Istoria literaturii române contemporane (1941-2000) subliniază că i-ar plăcea să-şi imagineze lucrarea sa ca pe o Arcă a lui Noe pe care a luat tot ce era mai frumos, semnificativ şi demn de salvat din literatura română contemporană. Cît din ce era mai frumos, semnificativ şi demn de salvat au salvat sau nu aceste Istorii literare? Cîte din cele urcate pe Arcă au fost cu adevărat demne de salvat?
Răspunsul la întrebare este un reflex al celui anterior. Încrederea în judecata şi cuprinderea fenomenului literar în contextul cultural - politic este evidentă, deşi nu neapart infailibilă. Dacă printre valori s-au strecurat şi scriitori cu o valoare îndoielnică, poate că cititorul de peste timp va reuşi măcar să înţeleagă măcar dimensiunea fenomenului literar al epocii sau poate aplica criteriul comparativ pentru a emite propriile judecâţi de valoare.

6. În finalul Introducerii la Istoria critică a literaturii române (cinci secole de literatură) Nicolae Manolescu spune despre sine că nu mă consider..., decît unul dintre zecile de cartografi, silitor şi modest benedictin al ideii că fiecare se cuvine judecat după ce a realizat, oricît de mare ar fi depărtarea la care se află harta lui de harta ideală pe care, în naivitatea lor, iubitorii de literatură o cred posibilă. Dacă am judeca după ce a realizat fiecare dintre zecile de cartografi cît de apropiată de harta proprie se află hărţile istoriilor literare de după ’89?
„Istoria” care a satisfăcut în cea mai mare parte rigorile estetice personale, din toate punctele de vedere, este cea a domnului Alex Ştefănescu. Dacă o istorie a doar 59 de ani reuşeşte în 1166 de pagini să adune în detaliu, să prezinte obiectiv şi să judece valoarea individuală şi contextuală a celor care s-au făcut demni de a ajunge într-o astfel de lucrare, ne putem imagina cum s-ar prezenta o integrală a istoriei literaturii scrisă de critic.

7. Avînd cu toţii ca model copleşitoarea Istorie a literaturii române de la origini pînă în prezent (1941) a lui G. Călinescu (poate ce mai apropiată ca realizare de definiţia din Dicţionarul de termeni literari, recunoscîndu¬i-se totodată acribia şi cuprinderea cît mai largă a tot ce era demn de salvat) cum poate fi lecturată afirmaţia lui Nicolae Manolescu din Epilogul Istoriei sale, că selecţia constă mai puţin în ce afirmă decît în ce neagă: e mai bine definită de absenţe decît de prezenţe? Consideraţi absenţele din Istoriile literare postdecembriste mai semnificative decît prezenţele?
Am constatat că „a scrie” a devenit în ultimul timp un hobby, derivat din opacizarea oamenilor unul faţă de altul, aşa cum se întâmplă probabil în orice societate modernă, după cum susţine şi Mircea Eliade. Această inflamare poate fi benefică pe de o parte, graţie caracterului cathartic al scriiturii, însă neproductiv, pentru receptorul de rând care cu greu reuşeşte să facă o selecţie. Criticii nu reuşesc să ţină pasul fiind asaltaţi de „prea mult” în „prea puţin”, de aceea, absenţele pot fi explicate. Nu negăm faptul că unele dintre ele se pot ridica la rigori estetice înalte, pot depăşi epoca şi se pot înscrie în universalitate, prezenţa putând deveni „o absenţă chinuitoare”. Considerăm că „absenţele” mai semnificative sunt o scuză a criticului faţă de cei pe care „i-a uitat”, promiţându-le subtextual că îi va recompensa prin „prezenţă” într-o ediţie viitoare.