ATITUDINI

HRISOAVELE - nestematele unui popor
O şansă neaşteptată de a ne cunoaşte istoria

Mărturisesc, dragă cetitorule, că scriu aceste pagini cu o strângere de inimă, pe care n-am bănuit că o să o am, o strângere însoţită şi de o evidentă furie, biciuit în fiecare zi, ca şi tine, de tot mai desele distrugeri ale istoriei gălăţene, din care unii fac chiar un ţel care-i satisface. Este probabil dovada puterii lor de oameni abia păşind prin lumea civilizată, o putere ţinând şi de statul în care trăim şi care nu ştie ce vrea şi nici în ce direcţie merge. Într-un interviu acordat revistei România Eroică, prof. univ. dr. loan Scurtu vorbeşte despre impIIcaţiile Primului Război Mondial, de la a cărui declanşare s-a împlinit un secol în 2014, şi despre rolul istoriei şi istoricilor în societatea actuală.
„- ( ... ) Domnuie profesor, ce roi mai joacă astăzi istoria în educarea tinereior generaţii? Mai este istoria acei „magister vitae” de care vorbeau înaintaşii? Cum priviţi încercăriie unora de denigrare a trecutului româniior, de aşa-zisă demitizare a istoriei?
- După 1989 s-a dezvoltat, în România, un foarte puternic şi agresiv curent antinaţional, promovat de o seamă de intelectuali de o valoare cu totul relativă, ei se laudă între ei, se socotesc mari învăţaţi, mari savanţi care, după opinia mea, sunt mituiţi ca să aibă o asemenea atitudine, să susţină, spre exemplu, că istoria românilor este o succesiune de mituri, că ea nu are nimic pozitiv şi demn de valorificat, că istoricii, chiar dacă este vorba de Xenopol, de lorga, de Giurescu, de Oţetea, au mitizat istoria, au creat personalităţi şi episoade pozitive, când, în realitate, românii au fost un popor în bătaia vântului, la periferia istoriei ş.a.m.d. Acest curent a reuşit să-şi impună punctul de vedere şi în privinţa manualelor şcolare, astfel încât s-a ajuns, în prezent, ca istoria să aibă doar o oră pe săptămână în liceu. De câţiva ani, istoria românilor este desfiinţată ca obiect de studiu în iiceu. Lumea reproşează tineretului că nu cunoaşte istoria, dar dacă aceşti tineri din şcoală nu sunt învăţaţi, evident că nu se poate pretinde să cunoască trecutul acestui neam.”
În Galaţi cad una după alta casele emblematice ale oraşului, catedra de istorie desfiinţează ca obiect de studiu paleografia, cei câţiva istorici de valoare din oraş sunt pensionaţi repede, cu toate repercursiunile care decurg din renunţarea la competenţă, ziarele şi revistele culturale ale judeţului şi oraşului nu mai au bani să apară, scriitorii, istoricii, actorii, muzicienii, pictorii şi profesorii trăiesc într-o cruntă sărăcie şi la periferia societăţii. Am scris despre acest oraş o carte în şase volume, care a consumat zece ani de documentare. Nu a interesat pe nimeni din acest oraş. Noroc cu câţiva oameni de mare caIIbru intelectual din Brăila, oraşul copilăriei mele, care au făcut efortul şi au pubIIcat două volume. La Galaţi totul este plat, inert, amorf. Şi aici apar cărţi, dar numai dacă „ştii pe cineva” sau faci parte din ramura poIItică care este la putere. Altfel nu exişti şi nu valorezi nimic, iar munca ta este doar o pierdere de timp. Acesta este, din păcate, Galaţiul zilelor noastre, un oraş tern, mai distrus decât după război, colcăind de lichele de tot felul, inexistent ca centru de cultură la nivelul ţării, un oraş peste care zilnic se depune zgura inculturii şi a imposturii. Cetitorul înţelege acum de ce scriu cu o evidentă silă aceste note de istorie, care încearcă o reconectare a oraşului la educaţia istorică frumoasă şi folositoare. Poate că noi o să trăim şi ziua în care profitorii şi impostorii vor fi trimişi acolo unde de fapt ar fi trebuit să se afle de multă vreme. De câţiva ani instituţiile emblematice ale României, între care desigur un loc foarte important îl ocupă Biblioteca Academiei Române, Arhivele Naţionale ale Statului, etc. ele au pus pe câteva sait¬uri europene o parte din fondul arhivistic din categoria Tezaur şi în acest fel 6 286 de documete, de tip zapis, hrisov, cărţi de judecată, de întărituri, etc., au ajuns la dispoziţia cercetătorilor. Nu pot decât să semnalez că între ele se află în cam jur de 200 de astfel de nestemate istorice, care privesc istoria oraşelor Tecuci, Galaţi, precum şi a fostelor ţinuturi Covurlui şi Tecuci. Pentru plăcerea de a vedea un astfel de act o să reproduc câteva, cu expIIcaţiile de fond, urmând ca amănuntele aflate în diverse colecţii de documente de tip DRH, DlR să vă întregească imaginea lor. Având în vedere că arhivele judeţului Galaţi şi Tecuci au fost parţial distruse în timpul războiului ultim sau de inundaţii, valoarea lor este mult crescută pentru istoria locală.
Ne luăm rămas bun, cetitorule, cu speranţa că toate aceste nestemate şi bijuterii ale istoriei noastre vor obliga autorităţile de astăzi să-şi schimbe atitudinea faţă de istorie şi slujitorii ei. (va urma)

Săndel Dumitru