SCRISORI NETRIMISE

Râpa Zbancului si celelalte mirari

(...)Am scris în ultima perioada (dar si mai demult, prin anii 80-90), poeme si pagini de proza/ jurnal/ amintiri, publicând chiar un microroman autobiografic intitulat „Râpa Zbancului”, dedicat amintirii bunicilor si parintilor mei. De altfel, romanul, împreuna cu Jurnalul lui Terian, „Cel ce-si arde corabia”, fac parte din volumul cu titlul enigmatic „Memoria lui Femios” I. La un an de la apritia volumului amintit (volum care a fost premiat de USR, Filiala Iasi), am publicat „Memoria lui Femios” „Manuscrisele lui Terian”, vol.II, carte de poezie, „Râpa Zbancului” fiind cel mai consistent grupaj de versuri, volumul însumând aproape patruzeci de poezii cu dedicatii pentru prieteni si confrati. Într-un fel de adenda, volumul mai cuprinde „Cinci epistole catre cinci artisti itlaieni”, un „Jurnal regasit” si Comentarii critice semnate de 11 critici literari cunoscuti pe care îi si numesc în pagina de fata, cu recunostinta si prietenie. Iata-i: Laurentiu Ulici, Mihai Cimpoi, Geo Vasile, Liviu Grasoiu, Ana Dobre, I. Necula, A.G. Secara, Constantin Trandafir, Cristian Livescu, Radu Voinescu si Nicolae Bârna. Mai sunt si altii...
Cum scriam si în „Cuvântul lamuritor” al Memoriei vol.II, radacina, plasma si relieful trairilor si mirarilor mele se afla tocmai în tinutul fabulos al copilariei si al adolescentei – Râpa Zbancului. Este, dupa cum descifra si lectorul celor doua volume, Liviu Apetroaie: „Râpa Zbancului, unde Sterian Vicol si-a desavârsit odiseea copilariei si adolescentei, cu ineditul începuturilor, se deschide ca un Macondo al propriei existente, locuit de personaje pe cât de diverse, pe atât de complementare”... Despre Râpa Zbancului, într¬ un interviu, raspundeam cam asa: „Râpa Zbancului exista cu adevarat undeva la marginea satului copilariei mele, ea reprezentând un adevarat Eden în viata si poezia mea. Suma a cautarilor si visarilor mele, iata, parca nici acum nu stiu exact dar cred ca ea, Râpa, si fizic, si duh, este o rugaciune fara cuvinte. Acolo am gasit/ descoperit, în primul rând, limbajul naturii. Uneori îmi vine sa cred ca tot contemplând si mirându¬ma de miracolul dumnezeiesc al tinutului, eu scriu fara sa stiu ca scriu. Asa cum mai cred ca pasarile nu zboara ci mai degraba locuiesc în zbor ca pe o creanga, scriind în aer, pe cer cele mai frumoase cântece. Prezent mai ieri-alaltaieri la un târg de carte (împreuna cu Bristena, nepotica mea, astazi studenta la Londra, la facultatea de Drept European), prin galeriile, rafturile întesate de cartile lumii (impresie de Turn Babel), mi-am amintit brusc de limbajul/ ruga, limbajul/ plânset, limbajul/ blestem, cuvântul/ strigat, auzit/ învatat în satul meu natal: „U-iu-iu pe dealul gol/ Ca mireasa n-are tol/ Si i-o face mirele/ când o tunde câinele”... Altele si altele se aduna în marele cântec în care locuim. Satul meu mic (TUTCANI, scris cu majuscule!), constituie, cum spuneam si altadata, suma unor legi nescrise ale celor care au fost si vor fi pentru ca sunt...

În Râpa Zbancului, vai, în ochiul
izvoarelor câte mai sunt, norii
sterg umbrele fecioarelor, odata cu
literele din cartile care demult
n-au mai fost: si lumânarica Domnului!